Am citit în această dimineaţă, pe
un blog pe care il preţuiesc, despre nevoia de a apăra ceea ce este al tău, de a nu-l lasă pradă uitării. Pornind de la acest adevăr, am ajuns să mă gândesc la faptul că omul nu lasă în urma sa decât semne ale trecerii, care se pierd între alte urme, la fel de nesemnificative ca şi ale lui.
Ceea ce contează cu adevărat, însă, este numele şi sângele pe care îl trimiţi mai departe, cu speranţa că ele o să se înmulţească şi, eventual, o să te pomenească. Generaţii la rând fac această „lansare” cu speranţa că truda lor nu este în zadar, fără să mai conteze nimic din eforturile şi zbaterile lor până să „isi scoată în larg corabia”, conştienţi fiind că ei urmează să rămână mereu pe mal, numărând tot mai rarele întoarceri, dar păstrând cu tot mai înverşunată sfinţenie... rosturile.
În urmă cu mai mult de patruzeci de ani, doi tineri porneau să alcătuiască propriile corăbii. Două au ajuns să înfrunte valul, să dea rost trudei şi încrederii lor. Astăzi, dintre talazurile atât de îndepărtate de mal, corăbiile ridică steag de sărbătoare: Stefana, cea care şi-a păstrat frumuseţea tinereţii tocmai pentru că
a plătit tainul, poate să ştie că o nouă corabie încearcă să îi ducă numele mai departe, în cinste şi smerenie.
Ştefan, nepotul pe care nu l-a cunoscut, este cel care îi duce numele mai departe! Este sărbătoare în casa noastră, iar altceva, nimic altceva, nu mai contează! Mama si fiul meu răspund la numele
"Sfântului care poartă Coroana".
"La propunerea Sfinţilor Apostoli în fruntea celor şapte diaconi a fost ales Sfântul Ştefan arhidiacon, adică primul dintre diaconi. Ştefan în greceşte înseamnă cunună. Sfântul Ştefan devine cea dintâi floare neveştejită în cununa de slavă eternă care străluceşte pe crucea izbăvitoare de pe Golgota. Aflăm din Sfânta Tradiţie şi-l vedem şi în tradiţia iconografică: era tânăr, frumos la chip, dar mai ales avea o deosebită frumuseţe sufletească.
Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste ”mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului ( Luca XXIII, 34 ) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.
Dar ceea ce îl caracteriza cu adevărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor."
......
