Urmeaza incepem o serie de povesti legate de primul evenimentul pe care l-am realizat. Am avut dezamagiri, dar am avut si momente de adevarata fericire. Despre toate vom vorbi pana zapada care a inceput sa cada de numai cateva ore va fi poveste.
La inceputul acestui an, tot in vreme de iarna si de zapada cernita am inregistrat unul dintre momentele in care foloseam patul drept scena si manerul de la olita de noapte ca microfon. La scurt timp dupa ce l-am postat de youtube, s-a intamplat sa-l vada si Maxim Belciug, acesta fiind motivul pentru care avea sa faca unul dintre cele mai impresionante gesturi de care am avut parte, tocmai pentru ca nu am fost eu beneficiarul ci fiul meu. Asa a inceput una dintre povestile unui copil! Al meu!
Cu fiecare zi, povestea frumoasă merge mai departe. Iar noi, ca observatori sufletişti, suntem alături de fiecare dată şi ţinem pumnii strânşi...
RăspundețiȘtergereSunteți fenomenali!!!
RăspundețiȘtergereMult noroc!
Dis-donc...
RăspundețiȘtergerevorba frantuzului: ça promets...:)
Cand ma gandesc ca eu la varsta lui abia fredonam "melc, melc, codobelc"...
am fost acolo şi pot să spun doar: "la mai multe!"
RăspundețiȘtergereCristian Lisandru:
RăspundețiȘtergereNe face placere sa avem atatia sustinatori. Ei sunt inca o motivatie pentru a continua drumul.
INCERTITUDINI:
RăspundețiȘtergereMultumim pentru aceasta incurajare. Speram sa meritam descrierea... care ne maguleste!
Karla:
RăspundețiȘtergereS-au schimbat vremurile. Foarte des ma gandesc la faptul ca m-am nascut intr-o lume in care se scriau scrisori... de mana. Acum, aproape ca nu mai exista notiunea!
doctorul:
RăspundețiȘtergereO sa mai fie... si o sa te numeri printre cei invitati!