Seară de bal mascat

Mi-am amintit astăzi despre serbările copilăriei mele, despre faptul că la fiecare dintre ele, invariabil, jumătate dintre băieţi erau pistolari din vestul sălbatic: cămaşa cadrilată şi o eşarfă rezolvau problema. Dacă aveai şi o pălărie, atunci erai printre cei bine echipaţi, iar dacă şi pistolul era la vedere, atunci chiar puteai umbla ţanţos printre fetele (oricum, jumătate erau costumate în ţigănci).


Astăzi am participat la un carnaval al fiului meu şi m-am mândrit cu el. Oricât de caraghios aş fi, vă spun cu toată convingerea, copilul meu a fost ”cel mai frumos din oraşul acesta”. La fel ca şi ieri, ca alaltăieri, ca răsalaltăieri... la fel cum o să fie atât timp cât am să trăiesc. Copilul meu este cel mai frumos.


Pentru prima dată am simţit un regret sfâşietor pentru că nu am nicio fotografie cu cel mai frumos costum pe care l-am avut eu, unul de arlechin, făcut de către o costumieră de la teatrul din Galaţi. Aş fi vrut să-i arăt copilului că îi înţeleg mândria pentru felul în care a arătat astăzi.

Iar mie mi s-a dus gândul foarte departe, înapoi in timp...