Oameni de zăpadă

"Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Cîţi au fost de gardă –voie cer să doarmă
cîţi au fost cu somnul rătăcesc pe străzi,
ne aflăm în lume ca în ţevi de armă
cînd sugrumă lupii fragedele prăzi."
(Adrian Păunescu)

Bătrânul Ericcson Eiffel

Cu puțin timp în urmă a sunat din nou telefonul tatălui meu, cel pe care l-am păstrat cu abonament cu tot, doar din dorința de a-l transmite fiului meu, nepotul lui. Nu cunoșteam nunarul de telefon fix care a rămas pe afișaj, dar am recunoscut prefixul. După jumătate de oră am sunat înapoi și am discutat preț de vreo cinci minute. La aproape cinci ani de când s-a făcut acest transfer între bunic și nepot, soția unui fost prieten și coleg al tatălui meu a sunat ca să anunțe că nea Neluțu nu mai este. S-a mirat atât de tare atunci când am răspuns eu încât a închis fără să vorbească. Tristețile ni s-au amestecat, fiecare punând câte un dram de amar în conversație. Apoi am închis iar.
Așa m-am întristat de la un simplu telefon! Cu ani în urmă, mă dădusem de ceasul morții ca să-l conving pe nea Neluțu să-mi vândă mie aparatul telephonic de epocă pe care și el îl cumpărase de la un boier scăpătat. Și acum îmi amintesc felul incredibil în care suna, nefiresc de aristocrat pentru un apartament dintr-un bloc muncitoresc.

Bătrânul Ericsson Eiffel a trecut în proprietatea unei noi generații, rămânând la fel de nepăsător, dar eficient, la toate nenorocirile pe care le-au auzit.

Dacii si romanii

Când eram copil, jucăriile erau puține și rudimentare. Părinții adunau cu greu banii cu care să ne bucure sufletele înfierbântate de dorințe naive, iar atunci când reușeau, făceau tot posibilul să împace nevoia de joacă și cu nevoia de a învăța câte ceva.

Am avut jocuri ca "Nu te supăra frate", "Piticot", sau "Dacii și Romanii". Le-am jucat cu mare plăcere și sînt convins că mi-au folosit în dezvoltarea mea, însă și acum îmi amintesc emoția cu care treceam pragul casei unui prieten din bloc. Invitațiile pe care le primeam de la el erau ca un dar căzut din cer, asta pentru că el avea în sufragerie un raft special pentru jucării, iar mie mi se păreau incredibil de multe, de frumoase.

Cu mulți ani în urmă, într-o zi în care viscolul răscolea orașul, câțiva copii se jucau în casă. Stăteau în jurul jocului Dacii și romanii și se luptau pentru a câștiga fiecare dintre bătăliile din dreptunghiul de carton. La un moment dat, fără ca nimic să prevestească ceva, copilului gazdă i-a căzut din nas o picătură de sânge chiar peste jocul aflat la mijloc. Îmi amintesc panica tuturor celor prezenți, felul în care au fost strânse toate jucăriile și plecarea noastră precipitată. Ulterior, s-a dovedit că acela a fost un semn.

De curând s-a întâmplat să regăsesc imaginea aflată pe cutia jocului. Paradoxal, în ciuda anilor care au trecut, prima amintire care mi-a venit în minte a fost cea legată de acea picătura din amiaza înzăpezită, și nu despre atâtea alte jocuri. Acea picătură de sânge mi-a reapărut, așa cum a căzut ea pe cartonul colorat. Apoi, l-am revăzut pe Adrian Caescu, surâzător. Atât!

Au trecut mai bine de treizeci de ani de când acest copil a plătit tributul de sânge unei boli necruțătoare: leucemia a oprit din drumul său... iar pe mine m-a făcut să găsesc alte interpretări pentru rândurile lui Cătălin Bursaci.

Piratul fără cuvinte

Toate poveștile se nasc și își trăiesc existența din joacă. Fără dorința prichindeilor de a se juca asemeni personajelor din poveștile copilăriei, viața nu ar fi decât o nefericită mimă fără de cuvinte.

"Cu multă jenă, dar m-am întors..." - Shoichi Yokoi

Există povești aproape imposibil de crezut, întâmplări care depășesc orice limită a înțelegerii și reușesc să dovedească faptul că realitatea întrece întotdeauna imaginația.

În seară zilei de 24 ianuarie 1972, doi bărbați care traversau jungla din Guam, în lungul micuțului râu Talafofo, în timp ce verificau capcanele pe care le puseseră în prealabil au făcut o descoperire șocantă: un om cu aspect de sălbatic, îmbrăcat cu haine confecționate din ceea ce îi oferea flora din zonă. Inițial l-au crezut a fi un localnic, însă în scurt timp și-au dat seama că nu era deloc așa.

Shoichi Yokoi, acesta era numele lui, se ascundea într-o peșteră de 28 de ani, nevenindu-i să creadă că războiul se încheiase. Timpul încremenise, dar pentru el, soldatul imperial japonez, rușinea capturării nu era de acceptat. Dovedind o consecvență incredibilă, atunci când s-a întors în Japan, a rostit câteva cuvinte care au intrat apoi în folclorul popular:

"Cu multă jenă, dar m-am întors."

Cum am ajuns să vindem porci din rasa Mangalița

Excursiile pe care le facem la bunicii de la Idrifaia sunt, aproape de fiecare dată, prilej pentru acumularea unor experiențe pe care coana Europa se străduiește din răsputeri să le facă pierdute. Acolo avem bucurii simple, acolo trăim în felul nostru ceea ce o sintagmă devenită celebră ne îndeamnă să facem in fiecare zi: "Binecuvântați animalele și copiii!"

Duminica trecută am vizitat întâmplător un crescător de porci din rasa Mangalița. În ciuda dificultăților, cu toate că statul mai mult îl încurcă decât să-l ajute, omul are bătătura plină de orătănii de tot felul pe care le crește cu bucuria țăranului simplu. Pământul îl ține în putere, motivându-l mereu ca să lupte pentru sufletele lui.

Și totuși, tristețea omului este dată de faptul că vremurile i-au luat-o înainte, iar el nu știe să-și mai vândă dobitoacele în lipsa iarmarocului pe care autoritățile l-au transformat în târg de chiloți și papuci din plastic.

Ascultându-i vorba supărată, nu am putut să nu îi dau dreptate și m-am hotărât să încerc să-l ajut. Nu știu dacă am să reușesc, însă vreau să încerc să îi mobilizez și pe alții să scrie despre blogul pe care i l-am făcut, în speranța că toți cei care o să caute să cumpere porci din rasa Mangalița să afle și despre existența lui. Cine se mai alătură acestui efort, scriind pe blogul său un advertorial pentru un crescător individual de Mangalița? Dar dacă i-am face și pagină de facebook, i-ați da un like mic?

Stefăniță, te-aștept deseară la portiță

.

Ieri , încă o aniversare. Trec anii, iar noi încercăm să ne ținem aproape.

I-am privit și m-am emoționat tocmai datorită emoției lor. Atât!

.

Pirații din Caraibe puși în umbră

Aseară, Pirații din Caraibe au fost eclipsați:
La multi ani, Mark!

Live at Wembley Stadium

Au existat câteva locuri ale pamântului în care visurile mele de licean mi-au promis să mă așeze peste ani, chiar dacă vremurile făceau din asta o extravaganță, o nălucă.
Îmi amintesc cu o strângere de inimă felul în care fremătam la acea vreme atunci când reușeam să ne adunăm câteva persoane dormice să punem bani și să închiriem un aparat video și câteva casete împreună cu care să ne petrecem câte o noapte întreagă, ticsiți ca sardelele într-o cutie galvanizată.

La una dintre aceste întâmplări am văzut și un concert care mi-a tăiat respirația, în cele aproape două ore cât a durat fiind ca anesteziat. Priveam într-o lume halucinantă, în care o mare de oameni se adunau pe un stadion, mai mult decât celebru, ca să cânte alături de unii dintre idolii mei. Pentru ei era ceva atât de normal, de accesibil, încât magia care mă cuprinsese nu mai putea să îmi domolească durerea concretă a distanței care mă despărțea de acea lume. Da, în acele două ore mi-am spus că pe acel stadion am să ajung și eu într-o bună zi, fie și numai pentru câteva minute, doar ca să încerc să trag în piept aerul acelei arene, să simț ceva din rămășițele suflului artistic din acel concert.
Peste câțiva ani am primit veștile ingenunghierii, pe rând, a stadionului, al omului, fără ca eu să fi reușit să ajung în preajma lor. Acum, poate că și dintr-o ambiție prostească, refuz să mai visez la asta. Pentru mine Wembley a însemnat Freddy Mercury, iar amândoi au însemnat, la un moment dat, tărâmul făgăduinței la care nu am să ajung niciodată.
Două ore de istorie: Queen, 1986, Live at Wembley Stadium
.

Intermercato

Revolte, revolte, revolte!
Nu pot să nu las în urmă un semn, mânat mai ales de curiozitatea concluziilor care urmează să fie trase peste ani despre tot ceea ce se întâmplă acum în stradă. Sicer, nu bănuiam care aveau să fie urmările gestului spontan al unor oameni care au avut curajul să spună un "NU". A început destul de timid în urmă cu o săptămână, atunci când s-au mobilizat ca să-l apere de o mârlănie prezidențială pe fondatorul SMURD, Raed Arafat. La fel de curios sunt să aflu cum o să decanteze timpul și întoarcerea acestuia pe postul pe care îl părăsise. Pe mine nu m-au convins argumentele sale, dar poate că am fost eu depășit de situație.

Acum, după o săptămâna de proteste, președintele care nu ezita să facă băi de mulțime după ce trăgea o dușcă direct din sticlă și își arunca paltonul peste mulțime, exact ca un star rock, a dispărut complet. El, președintele jucător, pare a fi liber de contract. Mai mult decât atât, Piața Universității pare să-i pregătească un transfer pe care nu-l mai poate refuza, ba chiar i-au și pregătit noul tricou, în culorile clubului. Club care se pregătește de mercato și care dorește să-și întărească prima garnitură.

Mă surprinde exaltarea unora, unii chiar la vârsta la care ar trebui să aibă amintirile unor alte întâmplări, asemănătoare. Și atunci se credea că nu poate fi mai rău, și atunci s-au lăsat de furați de chipuri cioplite.
.

Desenul ca poveste a zilei pe care o trăiești

Unele bucurii nu sunt complete, oricât de mult ți-ar scutura sufletul, nici chiar dacă ți l-ar întoarce pe dos. Fără să știi ce, parcă simți că mai aștepți încă ceva, de multe ori fără să fii măcar capabil să descrii ce anume.

Aseară, împotriva tuturor rigorilor programului de somn, am cedat rugăminților de a îngădui o derogare: "doar cât mai fac un desen, atât, te rooooog!" Desenul nu este o mare realizare artistică, însă este povestea serii de săniuș pe care o lăsasem în urmă doar de câteva minute, deși este destul de explicit. Ceea ce m-a surprins a fost prezența notelor muzicale pe cerul de deasupra derdelușului. L-am întrebat cum se explică prezența lor acolo, iar răspunsul a fost absolut dezarmant: "Păi eu toată seara am cântat."

Îndepărtata Bucovina

.
Orice ai face, întâmplările din jurul tău te influențează, te fac să îți păstrezi încrederea în ideile tale, sau dimpotrivă, să ți-o macine încet și sigur.
Oare ce lipsește la Poșta Română din angrenaj pentru a nu mai pierde cărțile poștale pe care diverși oameni cunoscuți, sau chiar necunoscuți, sacrificându-și din banii proprii și din timpul vacanțelor lor doar pentru bucuria noastră de o clipă. Cât de dificil o fi să îți faci treaba cu seriozitate?

Ieri, după patru luni de când a fost pusă la cutia poștală, ne-a ajuns o carte poștală expediată de un om drag, aflat în trecere prin Bucovina, la Mănăstirea Humor. Este adevărat, mai bine mai târziu decât niciodată, însă izul de dezamăgire tot macină. Patru luni!

Ce frumoasă pajiște și câtă tihnă în aerul ei! Oare este o imagine dintr-o altă lume?
.

La derdeluș

Am stat și am privit de pe margine cu simplă alunecare pe o placă de polietilenă poate umple un suflet mic de o bucurie fără margini, cum ajunge chiar să se reverse și să molipsească, ba chiar să inunde și pe cele aflate în jur. Da, am simțit că pot să uit, fie și numai pentru câteva minute, felul în care justiția din această țară își bate joc de viața mea, lucru care mă face să fiu depresiv.

Când mă întorceam spre casă, mi-am amintit serile pe care le petreceam noi, când eram copii, și când uitam să mai plecăm acasă de la derdeluș, dar mai ales mi-am amintit felul în care părinții noștri ne căutau ca să ne aducă acasă cu arcanul. Eram, pe rând, coborâtori și urcători pe derdeluș, cu hainele ude de transpirație, neobosiți. Odată găsiți și îndrumați spre casă, bodogăneam în timp ce târâiam sania. Nu ne mai era foame, sete sau somn. Nu ne mai doream decât o singură coborâre, iar pentru asta eram capabili să promitem orice ni s-ar fi cerut.

Derdelușul a rămas la fel, noi ne-am schimbat și alții ne-au luat locul.

Puișori fără cuvinte

Bulgării de zăpadă

Și astăzi a nins, însă zăpada căzută nu este chiar potrivită pentru joacă.
Tot drumul de la grădiniță și până acasă am făcut bulgări pe care i-am lăsat la îndemână urmăritorului meu, cel care mă bulgărea cu mare sârguință tot pe mine.
Când am ajuns acasă aproape că nu îmi mai simțeam degetele, la început. După ce am dat de căldura s-a schimbat situația. Pur și simplu aveam senzația că urmează le văd expandate, la fel ca boabele de popcorn puse în cuptorul cu microunde.