Bocanci militari

Sunt niște bocanci soldățesti pe care tatăl meu i-a luat din magazia unei mari unități mecanizată din Galați în schimbul bocancilor cu care m-am lăsat la vatră din armata română, pe vremea când aceasta mai exista în forma ei lărgită, ca serviciu militar obligatoriu. Ei mai sunt și acum în serviciul regulat, doar că nu mai este unul în interes public, ci a devenit privat.

De multe ori, atunci când îi încalț, îmi amintesc de cele peste douăzeci de ierni în care am tăiat împreună troienele, de oamenii pe care i-am prețuit în această perioadă, de cei pe care i-am pierdut definitiv, sau cei care s-au risipit prin cine știe care colț de lume. Iarnă de iarnă mă uit împrejur și încerc să îi număr. Îi port cu mare plăcere, chiar dacă s-au scâlciat, chiar dacă branțurile din pâslă încep să se macine asemeni unui pulover din lâna căzut în puterea moliilor.

Însă cel mai des, îmi amintesc foarte clar ziua în care a murit bunicul meu, Palade (zis Butuman), țăran de frunte din satul Chiraftei, pe Valea Covurluiului. Era o iarnă extrem de geroasă, iar eu eram un simplu soldat în termen aflat într-o aplicație desfășurată în câmpul deschis de lângă Lacul Sărat. Instalasem corturile militare în care urma să se desfășoare toată activitatea și în care trebuia să și dormim. Era un frig îngrozitor, iar noi ne străduiam să aprindem focul în soba instalată în grabă. Fumul era insuportabil. Ieșeam afară, plângeam de frig, intram în cort și plângeam din cauza fumului. Adevărată scena de cosmar!

La un moment dat, cineva m-a anunțat că murise bunicul meu și că pot să plec îhttp://www.blogger.com/img/blank.gifn permisie, trei zile. Am pornit aproape imediat, luând doar ranița pe care o aveam cu mine, fără să mai trec pe la unitate. Cea mai mare parte a drumului am făcut-o pe jos, printr-o zăpadă care scârțâia sub pas. Seara, târziu, am ajuns aproape epuizat de drum. M-am descălțat, cu gândul să-mi le încălzesc puțin, preț de câteva minute, urmând apoi să merg și eu la priveghi. Din cauza căldurii, simțeam furnicături aproape dureroase. Când am crezut că am rezolvat problema, am vrut să mă încalț cu aceeași bocanci cu care venisem, însă am constată că picioarele îmi erau atât de umflate, încât bocancii păreau am fi ai unui copil.

Bocanci dintr-o lume pierdută, extrem de dragi mie, tocmai pentru că au fost cu mine la greu, fie și numai din când în cand...

(Bunicului meu, cel care se sfârșea exact cu 24 de ani in urmă)

Somn lin

Am zile în care oboseala și dezamăgirea îmi transformă gândurile într-o gelatină tremurândă, amorfă și nici măcar coloră. Stau și mă privesc într-o oglindă a minții, una îngăduitoare, dar chiar și aceasta nu mai poate să mai ascundă ridurile de... "expresie a dezamăgirii". Și atunci somnul vine lin, ca o izbăvire a unei suferințe absolut inutilă. Oare numai eu visez încă din copilărie căderi în gol, interminabile, ca și cum s-ar desface pământul doar pentru ele?

Crește în mine cu fiecare zi o dorință aproape meschină.

Bărbați adevărați

...lipsiți de complexe, dezinhibați total de accizele de la pompă...

Martori la căratul apei

Exact doi ani au trecut de când a început această călătorie în lumea bloggingului (mai mult decat timid). Nu știu dacă este mult sau puțin, însă privind în urmă încerc să îmi răspund dacă am reușit să trec de momentul în care, la fel ca și alergătorul de la Maraton, m-am eliberat de nodul din gât și pot alerga până la epuizare. Tot ceea ce îmi mai doresc este ca într-o bună zi să pot să-i spun fiului meu "Am învins", iar el să îl ducă mai departe, folosindu-l ca pe o memorie a felului în care a crescut, alături de tatăl său.
Alerg tot mai puțin preocupat de faptul că aerul nu îmi mai ajunge, că din ce în ce mai des mă simt ca în visul în care vreau să fug însă nu mă mai ascultă picioarele, că brațul și-a pierdut tăria și siguranța gestului.

În acești doi ani am alergat, la început mai timid, alte ori cu nefiresc de multă îndrăzneală. În tot acest timp, pe lângă multe alte întâmplări, am avut două revelații care m-au marcat. Am înțeles că la un moment dat o să vină ziua în care toată zbaterea mea o să recompenseze răbdarea unor martori la căratul apei.

Abia atunci, pe deplin îndreptățit, cineva o să poată să spună pentru mine: Am învins!

.

O vulpe roșie pe zăpadă

În drumul nostru către Idrifaia, de multe ori avem șansa să întâlnim rămășițele unei faune aflată într-un implacabil proces de descompunere. Amintirile bătrânilor legate de felul în care hăituiau vânatul încep să treacă din ce în ce mai mult în zona poveștilor dintr-o altă lume, una în care echilibrul numeric dintre vânat și vânător era încă stabil, iar lanțul trofic își avea regulile lui simple, în care excesele nu își aveau locul.

Duminica trecută străbăteam drumul care ne duce la bunici printre ogoarele albite de zăpada. La un moment dat, la câțiva metri de marginea drumului am zărit un puct roșu mișcător. O vulpe se întorcea din sat, cam fără tragere de inimă, privind mai tot timpul înapoi. Probabil că foamea o chemase în sat, însă era clar, dăduse ocolul fără folos.

Am privit-o și am fotografiat-o până s-a îndepărtat. Am dicutat și despre alte animale sălbatice pe care am avut ocazia să le mai întâlnim în zonă, apoi ne-am întors la bucuriile derdelușului din Idrifaia. În urmă a rămas o vulpe roșie pe zăpadă.
.

Lutierul Simon, sau prima lecție de vioară

Puține dintre meșteșugurile cu care un om își poate câștiga existența de zi cu zi sunt ele însele o artă, o artă fără de care cei dăruiți de Dumnezeu cu harul întâmplării sunetelor nu ar putea să își cultive, iar apoi să își pună în valoare măiestria.

Sâmbătă, într-o dimineață geroasă de februarie, am luat calea spre orașul în care lemnul reușește să își depășească în modul cel mai fabulos propria condiție. Spărgând toate tiparele dintre lemnul anost, demn de a satisface cine știe ce nevoie imediată, și trecând în rândul cuvântătoarelor, instrumentele care se nasc în Reghin reușesc să îi dea acestui oraș un parfum aparte, parfumul unei permanente renașteri a speranței, a dorinței de a răzbate prin cinste și tenacitate.


Vioara pe care am căpătat-o în cursul săptămânii trecute nu a fost niciodată o valoare în sine, ea născându-se în același oraș, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Din nefericire, soarta se pare că nu i-a permis să năzuiască la condiția firească a unui instrument muzical atât de gingaș și de delicat. Judecând după felul în care se prezența, oricine și-ar fi putut da seama că a avut o viață grea, dohttp://www.blogger.com/img/blank.gifvezile fiind pe chiar trupul ei firav de vioară micuță, copilărească. Era cu alte cuvinte inutilizabilă!

Am ajuns în atelierul lutierului Călin Simon, cel care ne-a așteptat și primit în micul său univers. Aflată într-o remiză a propriei case, mica încăpere în care ne-a invitat arată ca un loc plin de tihnă, ca un loc în care lemnul are răgazul împăcării cu sine, înaintea sacrificiului menit a-l transforma în cutia de rezonanță a sufletelor care își vor găsi alinarea sau poate bucuria în muzica viitorului instrument.

Imediat ce a luat în mână instrumentul nostru a zâmbit și ne-a spus direct, fără menajamente, că vioară aceea nu merită efortul de a fi readusă la viață, că valoarea reparației nu s-ar justifica. Și totuși, l-am rugat să o facă, cu toate că nu știm dacă noi îi putem oferi o soartă mai bună decât prima. Așa, din vorbă în vorbă, am ajuns să aflăm că meșteșugul acesta se pierde, că nu mai poate ține pasul cu tehnologia. Automatizarea proceselor, apariția mașinilor tot mai complexe, nevoia de productivitate tot mai mare face ca lutierul tradițional să fie plasat într-un paradox tot mai cinic: deși valoarea muncii sale crește tot mai mult, cererea pentru aceste instrumente executate manual este tot mai scăzută, în special din cauza abundenței produselor industriale.

Ne-a vorbit cu plăcere despre meseria sa, despre bucuriile meșteșugarului deprins cu liniștea molcomă a atelierului său, ne-a arătat instrumentele pe care le-a lucrat, sau pe cele pe care abia acum le plănuia, simple lemne stivuite pe un raft. Între ele, de voie, de nevoie, a primit și micuța noastră vioară.

Poate că nu o să ajungem niciodată să învățăm să cântăm și la vioară, însă acest exercițiu de salvare o să rămână în mintea viitorului (posibil) artist, iar vizita făcută în atelierul lutierului o să fie că o “primă lecție de vioară”, aceea a recuperării instrumentului și a reintroducerii lui în "sunetul muzicii".

I Am Changing - Whitney Houston

Pierduse tot, inclusiv vocea care îi fusese pe rând, binecuvântare, apoi nenorocire.
În această dimineață am aflat că a pierdut și cel mai de preț dintre daruri. Sau poate că a reușit să recâștige tot ceea ce a prețuit atunci când trufia tinereții i-a cerut să facă orice pentru coroana de lauri.
Eu am să mi-o amintesc mereu, așa cum am auzit-o pentru prima dată, o voce tânără și prea puțin cunoscută. Nu știam atunci că urma să scrie istorie.
Aș vrea să nu aflu niciodată motivul pentru care a murit.

Opiu inutil

M-am trezit în dimineața asta cu niște gânduri atât de amestecate, cu atât de multe chipuri din trecut îngrămădite pe retina mea încât am fost tentat să mă abandonez resemnării, asemeni celui căzut în prinsoarea frigului, aflat în voia fantasmelor hipotermiei, când fericirea este accesibilă, numai opiul să-l ai la mai puțin decât o jumătate de întindere de mână.

M-am trezit, totuși, iar frustrările tinereții risipite au năvălit să muște direct din suflet, la întâmplare, nemilos și inutil.

Doar sunetele erau mereu aceleași...

I love me

Trag speranța ca Dumnezeu să fie bun și drept și să mă secere înainte de a-mi lua mințile în asemenea măsură încât să nu mai existe decât greșelile altora și atât!

Îmi secătuiesc și cea de pe urmă vlagă proștii care s-au născut, trăiesc și îi omoară (totdeauna!) pe alții având certitudinea dreptății absolute.

Pentru ei, nimeni, niciodată, nu va reuși să inventeze argumentul care să le pătrundă platoșa ego-ului atotștiutor.

Fi-mi-ar silă!

Ger mare mon cher

Pasiunea exagerată pentru muzică a acestui "CaineBun” (chiar acesta îi este numele!) face ca în fiecare dimineață să ne petrecem tot timpul afectat lecției de pian într-o plimbare cu traseu constant, indiferent dacă plouă, ninge sau bate cine știe ce crivăț rătăcit. Doar așa pot fi desfășurate lecțiile fără vocalizele sale.

Astăzi, după plimbare, tenorul s-a întors cu mustățile grizonate: ger mare non cher, ger mare!

O vioară mică de-aș avea

"O vioară mică de-aș avea..."

Stătea de mai mulți ani pe un dulap, fără ca cineva, înafară de praful care se așeza straturi, straturi, să-i mai acorde vreo atenție. Pentru ea, pentru mica vioară din cutia scorojită timpul părea să fi încremenit.
Noi, am cerut-o în această dimineață, tulburandu-i tihna impusă de abandonarea prelungită cu gândul că am putea să-i dăm o nouă șansă. În scurt timp, am hotărât să o ducem în orașul viorilor și să-i facem cunoștință cu lutierul. Cu puțin noroc, acesta ar putea să-i dea șansa unei noi vieți în lumea sunetelor, poate una cu mult mai bună decât cea actuală.

"...toata ziua aș cânta, multe cântece cu ea.”

Frățiorul

Se întâmplă din când în când să mai scot din sertar fotografiile pe care l-am adunat de-a lungul timpului, să le privesc tăcut și să mă las în voia unor amintiri dragi. Chiar dacă unele poartă cu ele un iz de tristețe, aceste cartoane îngălbenite îmi sunt de cele mai multe ori un balsam pentru dezamăgirile cotidiene.

În urmă cu patruzeci de ani, în curtea casei bunicilor de la Chiraftei, se așeza pe o pelicula de celuloid un moment banal: doi frați pozau pentru a face mai ușoare viitoarele aduceri aminte.

Privindu-i pe cei doi copii din fotografie, de fiecare dată îmi amintesc și despre o parte dintre personajele care mi-au populat copilăria, unele dintre ele reușind să îmi lase imagini imposibil de șters. Chipurile lor, deși prea puțin salvate în fotografii, și-au păstrat pe veci un loc în sufletul meu.

Patruzeci de ani. Patruzeci și un pic!

Tihnă

WebdesignerKid

Chiar dacă folosim calculatorul mai ales pentru a viziona povești sau câte ceva muzică, încetul cu încetul ne facem timp pentru primele lecții de desen. Sigur că nu putem să ne lăudăm cu realizări fabuloase, însă la orice există un început.

Așa arată "inceputul” nostru în materie de webdesign, povestit ulterior și în clasicul desen de pe hârtie.

Și dacă vine vorba despre desenul adevărat, aici putem să spunem că sămânța a fost pusă de mult.

Drumuri prin vămile vieții

Uneori este mai greu, alteori pare a fi incredibil de ușor.
Diminețile sunt aproape toate la fel, nu diferă decât butaforia mediului în care ne ducem existența. Pe lângă toate acestea încercăm să trecem nepăsători, păstrând privirea mereu înainte, către locul în care trebuie să ajungem.

Dacă o să reușim, toate acestea vor fi prețul, dacă nu, vor fi toate cele pe care le-am pierdut fără rost, de cele mai multe ori fără zăbavă.

Ne este drumul plin de vămi și la fiecare trebuie să lăsăm câte ceva în urmă, dar fiecare plată ne dă dreptul să ducem speranța și mai în larg.

"Poţi trece peste
ceremonile timpului,
anotimpului,
cu un fel simplu
de-a fi nechibzuit."

*(Nicolae Oancea-Poeme)