joi, martie 28

Mereu banii, această sete care se ațâță pe măsură ce încerci să o potolești....


Ma cuprinde uneori un soi de tristete retinuta, ca o apasare usoara dar sacaitoare, atunci cand ma gandesc cat de mult s-a schimbat lumea in care mi-a fost dat sa traiesc pe parcursul vietii mele. Practic, aproape toate valorile in care am fost invatat sa cred au decazut, s-au transformat in notiuni extrem, extrem de relative. Altele, mult mai obscure in copilaria mea, au crescut peste noapte precum voinicul din poveste si s-au transformat in adevarat semn heraldic al reusitei in viata.
Toata viata am resimtit lipsa banilor, uneori destul de dramatic, dar nu am avut senzatia de alienare pe care o resimt acum, indusa in principal de comportamentul meu empatic cu cei care au cu adevarat probleme reale, de greutatea cu care reusesc sa imi impun o atitudine mai egoista. Toata nebunia ultimilor ani m-a prins fara credite, fara angajamente pe termen lung, fara griji din cauza caraora sa nu pot dormi noaptea. Si totusi, foarte des ma surprind in pragul unui iminent atac de panica imposibil de motivat, asemeni unui duh care bantuie locurile doar ca sa alunge sufletele, sa le pustiasca pana si de ultima urma de suflet.
"Banii sunt ochiul dracului" este o axioma deja, dar eu am apucat sa traiesc intr-o lume in care oamenii stiau ca macar din cand in cand sa renunte la ei cu multa usurinta doar pentru ca simteau nevoia sa ajute, sa isi scoata la liman un semen. Camata era o notiune pe care eruditii o cunosteau. Oamenii simpli puneau mereu semnul egal intre ceea ce dadeau si ceea ce primeau, iar viata si-o programau in functie de ceea ce puteau munci. Nu faceau plasamente, nu traiau din chirii, nu dadeau terenuri in arenda si nu asteptau ajutoare sociale nemeritate, insa, cel mai important, nu erau complici cu cei care faceau asta.

Mereu banii, această sete care se ațâță pe măsură ce încerci să o potolești....
.

miercuri, martie 20

Scrisoare catre prietenii prietenilor mei




Va scriu pentru ca am stiu ca ma puteti ajuta. Concret, incerc sa organizez o campanie de colectare de fonduri pentru ca o echipa de copii care au pornit deja cu dreptul pe calea sportului de performanta sa isi continue drumul, sa nu fie infranta de un adversar cu mult mai greu decat echipele pe care le intalnesc ei in teren: banul ca pasaport pentru performanta.

Am reusit sa adun multe promisiuni, iar semnele pe care le primesc sunt incurajatoare. Sigur ca nu se pot concretiza toate, dar chiar si simplele incurajari conteaza in aceasta incercare de a lupta pentru sansa viitorilor campioni. Parca este mult, parca este foarte putin, dar oamenii care hotarasc sa ne sprijine exista si ne raspund fiecare dupa puterile sale.


Credeti ca as exagera daca v-as ruga sa facem din asta incercare un subiect in cercurile voastre de prieteni, in blogosfera sau pe facebook? Daca realizam acest lucru impreuna, cu siguranta vom putea sa facem mult mai usoara chiar si gasirea unor sponsori dispusi sa investeasca in viitor, un viitor care poate sa fie unul cu care sa ne mandrim intr-o buna zi.
Stiu ca multi ar putea sa ma puna la zidul infamiei, sa-mi arate copii bolnavi sau napastuiti din cauza saraciei. Si totusi, sunt un parinte care vrea sa slefuiasca un diamant din cristalul sau, chiar daca nu are toate mijloacele, un parinte care lupta si pentru ceilalti copii ai echipei cu aceeasi daruire cu care o face pentru al sau. Fotbalul este un joc de echipa, un joc in care copilul invata camaraderia si apoi ajunge sa o transforme intr-o trasatura de caracter, iar pentru asta merita orice efort.

Ce parere aveti? Eu am scris astazi despre asta, sper sa trezesc reactii, sper sa-i determin si pe altii sa scrie prietenilor lor si sa-i indemne sa se gandeasca daca nu doresc sa se implice. In fond, discutam despre incercarea de a transforma niste copii in viitorii campioni care sa ne stoarca lacrimi de emotie peste ani, atunci cand vor lupta sub tricolor.

Va rog sa ma tratati cu intelegere. Demersul este unul demn, chiar daca imi doresc enorm de mult sa le creez conditii dintre cele mai bune pentru performanta. Vreau sa creasca in deplina convingere ca orice este posibil, ca trebuie doar sa vrei si sa fii tenace, dar sa nu uite niciodata sa tina fruntea sus si sa isi aminteasca mereu de unde au plecat. Inainte de orice, a fost cuvantul.


Vreau sa va rog ca in cazul in care nu directionati cei 2% din impozitul pe salarii catre o organizatie nonprofit, sa o faceti in favoarea asociatiei care sprijina grupa de minifotbal in care joaca Stefan. Am avut ocazia sa ma conving de faptul ca sunt multi oameni care nici nu au auzit ca pot face acest lucru, asa ca am indraznit sa va intreb si pe voi, sa va rog ca la randul vostru sa ii intrebati pe cei apropiati. Am constatat ca exista inca foarte multi oameni care nu completeaza Declaratia 230 in favoarea unui scop caritabil pentru ca nici macar nu stiu ca au aceasta posibilitate. Oricine poate sa intrebe fara ca sa irite. Va rog sa va intrebati semenii pentru ca merita macar sa se gandeasca la asta!

Indiferent de raspuns, va multumesc.

Trecatorule







"Trecătorule, te rog, fii fericit şi încearcă să iubeşti fiecare clipă care trece, căci aşa cum pare ea, utilă sau inutilă, este de o valoare nespusă, dar de o incertitudine totală."

Cătălin Bursaci în scrisoare din Geneva (mai 1975)

miercuri, martie 13

Cu 2% mai multa Speranta


Este o dimineata racoroasa de toamna, in care ploaia pandeste momentul in care sa inceapa sa toarne. La marginea unui teren sintetic din cartier se aduna masini, una cate una. Copii si parinti trec din una in cealalta in efortul de grupare cat mai optima. Se pleaca la Cluj pentru un meci amical de minifotbal, iar costurile drumului sunt apasatoare pentru multi dintre parinti.

La un moment dat, dintre blocuri, apare un copil firav care paseste ingandurat. Se apropie de unul dintre organizatorii grupului si i se adreseaza cu glas trist, umil:
- Mama si tata nu au avut bani ca sa imi dea pentru benzina, dar (pauza lunga, apasatoare)........... vreau si eu sa joc!"



Greu de descris lumina care i-a inundat fata in momentul in care a fost invitat sa urce intr-una dintre masini. L-am privit cu atentie si am recunoscut in comportamentul lui spaima ca inca se mai poate intampla sa rateze aceasta deplasare. Statea aproape ascuns in masina in care urcase, fara sa miste, fara sa vorbeasca. El numara minutele si secundele care il mai desparteau de momentul plecarii, astepta sa se vada plecat.
Dar, amanuntul cu adevarat tulburator din aceasta intamplare nu este ca un copil isi doreste cu disperare sa faca sport, in ciuda greutatilor materiale pe care trebuie sa le indure. Micutul jucator purta cu el o punga de plastic transparent in care se afla pachetelul sau pentru aceasta deplasare : o jumatate de felie de paine si atat! Atat!



Nici nu mai conteaza continuarea povestii, desi toti copiii au reusit sa joace peste asteptari. Mai important este ca povestea aceasta sa fie transformata intr-o pilda chiar pentru componentii echipei nationale de fotbal a Romaniei care sa ii faca sa lupte pana la sacrificiu pentru drapelul pe care acesti il poarta inca de pe acum pe piepturile lor de mici gladiatori. Dintre ei se vor alege cei care se vor ridica din urma ca sa duca steagul mai departe.
De multe ori ni se intampla sa stam in fata televizorului si sa ne indignam pentru rezultatele tot mai slabe ale echipelor nationale din toate sporturile, uitand ca doar baza de selectie si responsabilitatea cu care sunt gestionate exemplele impresionante ale actualilor campioni. Copii au nevoie de idoli pe care sa isi doreasca sa ii egaleze, apoi sa-i intreaca. Alta cale nu exista!



Daca ne-am fi putut permite financiar, am fi vrut sa ii conduca in teren chiar acesti copii, sa-i tina de mana in timpul imnului si sa le transmita si determinarea lor, sa transforme in eroi. Da, ar fi fost o experienta fabuloasa daca ar fi reusit sa depaseasca faza de proiect, insa nu am reusit sa gasim finantare pentru o astfel de deplasare. Cu toate acestea, in ziua meciului, copiii acestia vor fi in fata televizoarelor si vor canta imnul tarii pentru care intr-o buna zi poate chiar o sa ajunga sa intre in teren....

Hai Romania! Cu puterile noastre incercam sa iti crestem viitorii campioni. Cu credinta ca aceasta este calea, avem cu 2% mai multa Speranta ca putem si noi sa declansam o campanie de colectare a declaratiei 230 in folosul acestor copii care cresc cu gandul la victorie.

Ne inscriem cu acest articol in campania prietenilor nostri, Chinezu si Cristian Florea, cei care impreuna cu sponsorul echipei nationale a Romaniei - CityInsurance.ro intentioneaza sa trimita un blogger la meciul de fotbal Olanda - Romania, cu conditia ca acesta sa respecte mecanismul campaniei. Daca o sa reusim sa castigam, indiferent care va fi sa fie premiul, il vom transforma intr-o donatie catre asociatia pe care am infiintat-o special pentru a putea finanta cat mai bine efortul acestor viitori campioni. Ei sunt adevarata noastra Speranta!

O sa fie roade





vineri, martie 8

M-am trezit fericit




In dimineata in care fiul meu a implinit sase ani m-am trezit din somn fara sa deschid ochii, fara sa ma misc. Nu simteam nici oboseala, dar nu eram nici odihnit. Asa, stand in intunericul diminetii cu ochii inchisi am pornit a-mi fauri un vis in care scoteam din cotloanele mintii fel de fel de amintiri. Ma vedeam atunci cand l-am tinut prima data in brate, cu teama si cu mare emotie, primele zambete si primele lacrimi, cand a rostit primele lui vorbe sau ziua in care a facut primii pasi, prima ..., primul..., primul..., prima....
Da, m-am tezit fericit pentru toate reusitele marunte ale puiului meu si m-am simtit la fel ca in copilaria mea, atunci cand imi construiam singur visele si ma bucuram pentru ele. La fel ca si atunci, din cand in cand, resimteam in soi de spaima ca se poate intampla ceva care sa imi curme visul meu atat de frumos... si atunci ma inversunam si mai mult in a-mi aminti prima lectie de pian, primul concert cu public, primul examen.... prima minge, prima vaza sparta in timp ce jucam fotbal in casa, primul antrenament, prima echipa, primele ghete de fotbal, primul turneu, primul gol, primul tricou adevarat, prima cupa, primul idol, prima...., primul..., prima....
Prima zi de scoala si prima iubire...
Si toate acestea au curs fara sa stiu cat au durat, fara sa stiu de cate ori lacrima a strapuns pleoapa si a udat perna. Da, am fost fericit ca pot sa traiesc o astfel de dimineata pana cand ceasul a sunat si mi-a amintit ca incepe o noua zi de truda. Adevarat, este ziua in care fiul meu implineste sase ani, dar in care programul este foarte putin diferit de cel al unei zile obisnuite. Acumuland cu seriozitate, viitoarele dimineti vor fi cu mult mai implinite, iar atunci cand va fi sa imi vina "ziua", am sa pot sa inchid ochii fericit.

La multi ani copilul meu bun!

vineri, martie 1

N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit!


Am scris tot mai rar, iar putinul pe care l-am mai asternut aici am preferat sa nu il mai fac public. Am realizat ca multe dintre povestile pe care incercam sa le spun, mai bine sau mai rau, sunt complet neinteresante pentru foarte multi, iar pentru altii sunt de-a dreptul agasante. Cu toate acestea, tocmai agasatii urmaresc blogul cu mai multa sirguinta, iar pentru asta vreau, totusi, sa le multumesc.
Privesc in urma si nu pot sa nu remarc felul in care trece timpul, parca tot mai grabit. Anotimpurile se amesteca intre ele, curgerea fiind tot mai plata, evenimentele transformandu-se in simple borne.
Din iarna asta care pare sa se incheie, am sa impart cu cei care o sa isi doreasca imaginea unei amieze geroase, in care mergand sa imi iau acasa scolarul, am surprins o imagine care imi umple sufletul de o bucurie greu de stapanit: copilul meu era fericit alunecand pe o bucata de carton, cu nasul si cu urechile aproape casante. N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit!

Fara vreo legatura, mi-am amintit de o zi de iarna din copilaria mea. Eram de varsta copilului meu sau poate chiar mai mic. Ma aflam in casa bunicilor de la Chiraftei, casa de lut si acoperita cu stuf. Purtam bundita si caciula cu canafi colorati. In odaie, femeile scarmanau lana, torceau sau coseau la razboi. Cate un lemn trosnea in soba. Eram atat de linistit.....

Eram copil.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner