Exista oameni care, asemeni marilor corabii care taie apele, pot sa imparta multimile si sa le innobileze cu zbaterea din siajul sau. Daca acestia sunt si dascali, atunci zbaterile din urma sa nu se vor potoli decat atunci cand ucenii lor le vor fi uitat invataturile, pildele, chipul si, in intr-un final, numele.
Am pastrat aceasta fotografie aproape doua luni din dorinta de a o publica in ziua in care ani in sir am revenit la scoala din cartierul muncitoresc din Galati in care am crescut. In aceasta vara l-am regasit pe profesorul Albert Gierling in casa sa, i-am fost musafir si am fost omenit cu o visinata facuta in casa. Am pomenit oameni care mai sunt, dar si dintre cei care nu mai sunt, Am discutat despre vremurile prin care am razbit, despre schimbarile aiuritoare, dar mai ales despre scrisul de mana, despre creion si hartie, despre esente.
Omul acesta, profesorul, mi-a aratat aceeasi vigoare din urma cu mai bine de treizeci de ani, din vremea in care purta parul ceva mai lung, tot dat pe spate. Nu am uitat nici acum felul in care isi aseza parul in timpul in care desena la tabla si avea mainile pline de creta colorata.Folosea doar doua degete pe care le trecea de la frunte catre crestet, lasandu-si capul pe spate doar din miscarea gatului.
In astfel de momente, aproape fara sa pot sa il alung, revine la mine un gand pe care tot mai greu reusesc sa il alung, niciodata definitiv: care o fi ziua aceea?
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu