marți, mai 31

Zece ani



Atât a trecut! Fotografia aceasta imortaliza un moment în care eram tineri, poate frumoşi... şi ni se părea că suntem prieteni.
Timpul nu ne-a lăsat să mai credem asta, oricât am încercat să ne indârjim, dacă ne-am îndârjit sau numai ne-am prefăcut.

În urmă cu zece ani iubeam asta şi credeam că zece ani sunt nimic. Greşeam!

La mulţi ani, dupa încă zece ani!

Vedetele Realitatea TV

Încet, încet, reuşim să atragem atenţia asupra unora dintre proiectele noastre, fără să agresăm, fără să ne punem ţărâna în cap, ci doar păstrându-ne calea noastră. Mâine, chiar de ziua copilului, se pare că avem şansa popularizării proiectului nostru pe care l-am denumit "cartonul umblător" la Realitatea TV. În această dimineaţă am primit vizita reporterilor acestei televiziuni de ştiri, ocazie cu care am vorbit despre cărţile poştale care ne-au venit până acum, despre scrisul de mână, despre oameni care au reuşit să ne uimească prin felul în care au înţeles să ne sprijine.

Bineînţeles că emoţiile nu ne-au lăsat să fim brilianţi, să fructificăm la maxim această oportunitate de PR, însă, cu puţin noroc, tot stângăciile noastre ar putea să mărească farmecul poveştii, pentru că povestea este cea care merge cel mai repede la inimile oamenilor. Restul sunt amănunte care se pierd în urmă.
Cu această ocazie, ne-am amintit şi de prima noastră apariţie TV, insă aceasta este o cu totul altă poveste.

duminică, mai 29

Rosturile, Buia Tiţa


Străbunica este unul dintre principalii beneficiari ai acestei călătorii. Anii nu mai aşteaptă şi au anunţat că îşi vor drepturile, într-un mod foarte direct şi fără echivoc. Nu mai aude aproape deloc, abia mai respiră, însă ochii au păstrat un soi de căldură pe care îl recunosc tocmai pentru că a existat întotdeauna. Privind-o în preajma strănepotului ei, nu pot să nu remarc o aură atât de intimă care vrea să protejeze cel mai tânăr mugur al neamului ei. Este căldură sângelui trecut din vlăstar în vlăstar, dar mai ales un ultim clocot de trufie a numelui care merge mai departe, semn că nu i-a fost trudă în zadar.

Pentru buia Tiţa propria trecere a timpului se măsoară în vizitele pe care mai reuşim să i le facem, fără să ştie niciodată dacă o să mai existe o altă dată. Restul este o aşteptare fara istorie... plină de rosturile pe care doar ea le mai ştie.

joi, mai 26

Galaţi, la drum de noapte, aproape ca acasă



Târziu, în noapte, după ce am lăsat în urmă peripeţiile unui drum greu până în Bucureşti, am reuşit să ajungem în Galaţi, la drum de noapte, asemeni unor tâlhari de conjunctură.

Impresiile drumului, amestecate cu visul chinuit de pe bancheta din spate, au estompat măreţia unuia dintre simbolurile oraşului de la Dunăre, însă l-am observat şi l-am salutat aşa cum se cuvenea.

Şi aici suntem acasă, aproape!

În Piaţa Universităţii



Am bătut străzile din zona centrală a oraşului, în tihnă şi fără o ţintă prestabilită. Aproape că ne-am lăsat în voia propriilor paşi. Am văzut locuri în care viitorul nostru ar putea să aibă puncte importante, sau poate că nu. Am vorbit despre ele, aşa cum ne-am priceput, adaptandu-le poveştile cât am putut mai mult, spre o mai bună înţelegere. Timpul o să ne arate dacă am reuşit sau nu.
Am fost şi în Piaţa Universităţii, la pas. Dintre toate cele pe care le-am văzut, fântâna s-a bucurat de cea mai mare apreciere, poate şi datorită valului de răcoare care o înconjura.
Am plecat apoi păstrând sămânţa speranţei că într-o bună zi locurile acestea ne vor fi mai mult decât familiare, fie ca trăitori ai acestui spaţiu, fie ca trecători importanţi prin această urbe. Orice soldat visează să ajungă mareşal, iar asta este partea cea mai adevărată, mai plină de sevă a aspiraţiilor vârstei tinere, aspiraţii care nu pot veni dacă nu există germenele dorinţei, al determinării de a învinge în ceea ce ţi-ai propus.

miercuri, mai 25

Prima vizită la Ateneul Român



În dimineaţa aceasta am fost plimbăreţi prin buricul târgului, prilej cu care am mers la şi la Ateneul Român, că să-i întoarcem vizita imaginară din toamna trecută. Ne-am făcut fotografii în parcul din faţa instituţiei, am fugărit porumbei şi am escaladat minusculul gard (de decor) pe care îl are această clădire.

Într-un târziu, pentru că am auzit sunetul muzicii din interior, ne-am rugat de un portar să ne lase să intrăm şi noi preţ de câteva minute în interior. L-am convins greu, iar fotografiile le-am făcut pe furate, fără blitz.

Într-o bună zi, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu munca noastră, o să ne deschidă usa din faţă, suntem convinşi!

Tristeţe în gara din Sighişoara


După ce am încercat mai toate mijloacele de transport, credeam că ziua de ieri a fost sortită unei noi premiere: prima călătorie cu trenul. Ne-am pregătit aşa cum am putut mai bine pentru această încercare, am rugat un prieten să ne ducă până în Sighişoara (singura variantă mai rezonabilă ca timp, distanţă, bani, orice) şi ne-am înfiinţat la locul de îmbarcare cu jumătate de oră mai devreme.

Bucuria era mare, era şi ceva emoţie, cred. Când am mers să cumpărăm biletele, am aflat că trenul nostru are o întârziere de (doar!) nouăzeci de minute. Aşa că am alergat spre centrul oraşului şi am urcat (aproape din mers) într-un maxi-taxi spre Bucureşti.

CFR-ul este pe chituci, la fel ca şi locomotiva cu aburi din faţă gării Sighişoara. Nu mai merită nici măcar o vopsea.

marți, mai 24

Et in Arcadia ego!





Îmi plac oamenii care sunt capabili de gesturi ieşite din comun, dar care fac asta domol şi discret, fără să uite nici măcar pentru o secundă că autoironia este un avatar al oamenilor de calitate, în majoritatea situaţiilor.

Cu câteva zile în urmă, Arcadia m-a făcut încă o dată să o invidiez pentru fotografiile sale. Aproape toate cele pe care le postează te îmbie să brodezi o poveste, asemeni omului care îşi aşează ostenitul trup în loc ferit şi călduţ după o zi de alergătură, iar înainte să adoarmă îşi alege un gând care să-i legene visele.

Am mutat aici, în curtea noastră una dintre narcisele din Arcadia, iar acum aşteptăm să ne adoarmă în zâmbet lin.

Duke Ellington & "Sophisticated Lady"




Mereu, mereu trebuie căutată femeia.

Astăzi este ziua de naştere a lui Duke Ellington, omul legendă, amantul statornic al muzicii de jazz. El a fost printre cei care au scos-o din zona blamabilă, atunci când au înfruntat oprobiul celor care nu o înţelegeau şi o judecau ca pe o uşuratică. Lui nu i s-a părut nedemn să o scoată la braţul său în lumea clevetitoare, ba chiar să o ajute să devină "Sophisticated Lady".

Mereu, mereu trebuie căutată femeia.

luni, mai 23

Grupa buburuzelor




Ziua de ieri ne-am petrecut-o la Idrifaia, în tihnă. A fost vreme pentu răscolit toată curtea, de drăgălit câinii şi de vrăvuit puii.

Spre seară am pornit către casă, dar nu cu mâna goală: am luat prizonieri din grădina bunicilor, două gărgăriţe destul de speriate, iar astăzi le-am dus la grădiniţă. De ce? Pentru că aşa era normal, să fie şi ele prezente în grupa buburuzelor.

Vacanţa este tot mai aproape iar gândul fuge, fuge, nimeni nu-l ajunge!

duminică, mai 22

În trecere prin sala oglinzilor

Zilele trecute am reîntâlnit pe un blog foarte, foarte special o piesă pe care o uitasem. Mi-a făcut mare plăcere să mă întorc la ea, fie şi numai foarte puţin.

Ba chiar m-am simţit bine să o dăruiesc şi altor oameni frumoşi, spre bună ascultare.


vineri, mai 20

blogstock.ro


“La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”

Când a apărut ideea unei tabere, mai prin iarna care tocmai trecu, ea nu era legată şi de mijlocul concret care facilita discuţiile despre "cum ar fi sa?" (bloggerii stăteau la taifas)
Apoi s-au potolit vorbele, o vreme, dar nu le-am uitat. Şi la un moment dat am repus ciorba la încălzit, convins că aceasta este mult mai bună după ce s-a rodat niţeluş, după ce s-au aşezat mai cu temei toate aromele.
Ceea ce a fost doar o vorbă la gura sobei s-a transformat într-un proiect curajos, chiar dacă nu avem experienţa organizării unui astfel de eveniment, iar primii paşi au fost făcuţi: am vizitat locurile, am contactat oficialităţi şi întreprinzători locali, am identificat oportunităţi pentru un program al taberei care să cuprindă o vizită la stână, o zi la pescuit de păstrăv şi alta la vânătoare, dar mai ales un foc de tabără care să se vadă şi de pe lună.

Astăzi, 2.0 mai, 2.011 am rezervat şi cuvântul din capul trebii: blogstok.ro , şi să îl facem evenimentul 1.1, adică cel mai cel!
Restul, sperăm să-l transformăm în istorie 2.0 pentru că atunci când ai găsit cuvântul, nu îţi mai trebuie decât visul.
.

joi, mai 19

Creasta lu' Fălosu

Zilele trecute am surprins nişte situaţii amuzante în bătătura bunicilor de la Idrifaia: Virgil, cocoşul care făcea legea între găini a decăzut. Bătrâneţea l-a ajuns şi odată cu ea, la pachet, au sosit şi neplăcerile. Nu ştiu dacă în cazul lui este valabilă vorba care spune că aşa cum ţi-l creşti, tot aşa îl şi ai”, însă viaţa sa a devenit cu mult mai puţin interesantă, aproape frustrantă: Fălosu', unul dintre copiii săi l-a detronat, iar acum conduce el gaşca de găini ouătoare, autoritar şi răzbunător.

Orice posibil complot îl urmăreşte cu un adevărat ochi de vultur. Deocamdată, nimeni nu glumeşte cu Fălosu'. Aşa se intâmplă peste tot acolo unde s-au stabilit ierarhiile. Doar un câştig nesperat la 6/49 mai poate produce schimbări dramatice... Însă Virgil nu ştie carte, deci nu poate face nici măcar un bilet cu variantă simplă...

Mănăstirea Voroneţ - ctitoria lui Ştefan cel Mare şi Sfânt


Cum poate un om să prindă de veste cu mai mare grabă, dar şi cu folosinţă, că frumuseţi greu de descris în cuvinte îl aşteaptă ca să le cunoască? Ce resorturi trebuie pornite pentru că dorinţa de a vedea să fie arzătoare, chinuitoare? Eu cred ca numai întâmplările simple, de suflet, pot face asta.

Am tot primit cărţi poştale din locuri foarte îndepărtate, şi de la oameni pe care îi cunoaştem, şi de la unii pe care nu i-am întâlnit şi nici nu putem şti dacă o să se întâmple aceasta vreodată. La fiecare carte poştală sosită trăim o altfel de bucurie. Astăzi, am primit un semn dintr-un loc binecuvântat de Dumnezeu şi sfinţit de Ştefan cel Mare, poate cea mai mare realizare materială a sa peste timp: Sfântă Mânăstire Voroneţ, albia albastrului cel mai de poveste din Ţara Moldovei.



Bucuria a fost şi mai mare atunci când am văzut cine semna, tocmai pentru că apropierea acestor nume poate să fie prilejul unor lecţii viitoare, al deschiderii unor lumi de spiritualitate bucovineană. Cătălina, este numele omului frumos care s-a alăturat proiectului nostru şi ne-a scris, de mână, o poveste a albastrului de Voroneţ care încă îşi aşteaptă dezlegarea tainei nepătrunse a perenităţii culorii.

Iar pentru gestul ei frumos, îi dorim ca Luceafărul să nu-şi întoarcă niciodată faţă de la ea, să-i lumineze chipul a fericire şi împăcare cu sine!

miercuri, mai 18

Un Stradivarius mai puţin

Dumnezeu îţi dă, însă nu îţi bagă şi în traistă.

Trebuia să fim în febra pregătirilor pentru ca în această noapte să plecăm la Bucureşti, acolo unde ar fi urmat să participăm la un eveniment cu totul deosebit, la Sala Radio: concertul violonistului Alexandru Tomescu, cel care duce mai departe sunetul unei viori care a cunoscut şi umărul lui Ion Voicu, în cadrul turneulstradivarius.ro . Iar noi aveam o invitaţie a artistului, în culise, cu poză şi autograf, că între actuali şi viitori virtuozi...

Nu o să putem să facem această călătorie datorită faptului că după excursia din sfârşitul săptămânii trecute ne-am întors acasă cu o febră foarte concretă, însoţită şi cu dureri în gât, motiv pentru care doctorul ne-a recomandat să lipsim de la grădiniţă, înot, dar mai ales să evităm călătoriile, în special cele care presupun şi expunerea în colectivităţi.

Peste o săptămână este programat un concert şi în Târgu Mureş, însă, din păcate, ar trebui să fim la Galaţi, ceea ce ne califică pentru încă o cronică a unei nereuşite.

Grele, foarte grele alegeri....
.

Păpădie în vânt

Mă simt tot mai obosit, tot mai vlăguit, mai secat de dorinţa de luptă. Vin una după alta dezamăgirile, cele mai multe fiindu-mi integral imputabile. Dar chiar şi aşa, nu înmulţirea acestor situaţii mă îngrijorează, ci mai ales resemnarea cu care am ajuns să le accept ca pe ceva firesc.

Îmi privesc uneori faţa şi descoper încă un rid, remarc şi mai multe fire albe, ochii tot mai stinşi, cu o lumină tot mai palidă, mai uscată. Nu mai am puterea să mai pornesc proiecte nebuneşti, dar şi mai grav, tot mai greu îmi este să urmăresc şi ceea ce ani în şir am făcut cu uşurinţă, cu naturaleţe.

Nu mai ştiu să ies din acest labirint al zădărniciei, cu fiecare zi care trece învârtindu-mă tot mai buimac. Chiar şi vocile care mă îndeamnă să caut ieşirea, să nu renunţ, le aud din ce în ce mai estompate, amestecate între nişte sunete confuze, eterogene, iar asta mă face să cred că şi ele şi-au pierdut speranţa că aş mai fi capabil de o evadare. Încep să semăn cu un înecat în întunecare...

Şi atunci rămân şi mai singur între amintirile greu de purtat, chiar şi ele începând a se împuţina, lăsându-mă asemeni unei păpădii nimerită în furtună, tot mai gol, dar nu numai de puful trecător, ci mai ales pe dinăuntru, simplu contur fără conţinut...

Micul dejun


Ne-am obişnuit cu un ritm susţinut, cu un program foarte bine structurat, calculat de cele mai multe ori până la minut. Poate părea ceva diabolic, însă nu este deloc aşa. Regularitatea cu care ne desfăşurăm toate activităţile zilnice este secretul nostru, cel care ne ajută să acumulăm experienţe, cunoştinţe, simple amintiri, fără să simţim un efort prea mare.

În fiecare dimineaţă, la fix aceeaşi oră, ne începem o nouă zi de muncă, bineînţeles, cu un mic dejun copios, apoi (contracronometru!) fugim pe bicicletă între casă, lecţia pian şi grădiniţă.

Este şi greu, dar atunci când vezi rezultatele este şi uşor!
.

marți, mai 17

Trofeul din dormitor



În ultima excursie am avut parte de o experienţă mai deosebită, tocmai pentru că am fost musafirii unui vânător pasionat: pe peretele dormitorului nostru se află un trofeu impresionant, o blană de urs brun.

Copilul a fost impresionat de vecinătatea patului său cu acest personaj, în timp ce eu, simt şi acum mirosul de fum de sobă abia aprinsă. Chiar îmi era dor să mai aud focul trosnind.

Am privit ochii fascinaţi ai copilului care mângâia blana. Ursul era un bun prieten al său.

Sfârşit de săptămână




Am fost plecaţi pe Valea Gurghiului şi am vizitat locurile în care intenţionăm să organizăm în această vară o tabără de blogging. Locurile sunt binecuvântate de Dumnezeu, iar noi, împreună cu omul care a avut ideea acestei tabere o să începem să pregătim lucrurile în aşa fel încât să devină un eveniment anual, în aceeaşi locaţie (aici sunt fotografii din tabără). Ştim că nu este simplu, suntem pregătiţi şi pentru un eventual eşec, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.
Pentru noi a început numărătoarea inversă. În scurt timp o să definitivăm programul, apoi o să începem înscrierile, pentru că frumuseţile din Ibănesti vă aşteaptă.

duminică, mai 15

Marius Pena, un gol de aur

Mare bucurie, chiar şi pentru noi. Suferinţa pe care am avut-o atunci când oraşele noastre s-au luptat între ele nu a făcut decât să ne potenteze valoarea acestei seri. I-am întâlnit atunci, i-am condus cu privirea şi am încercat să le transmitem că îi iubim şi dacă nu câştigă.

Şi totuşi, de această dată am învins!

Primul gol, Antal marca din centrarea lui Viglanti, al doilea îl avea ca autor pe Marius Pena. Toţi ne-au dat autografe atunci când am mers să-i salutăm şi să le urăm succes, deci avem autografe de Champions League, avem o inimă gata să înfrunte şi această emoţie...

Oţelul Galaţi - Poli Timişoara, finala campionatului

În această seară o să fim gălăţeni, cu sufletul aproape de fotbaliştii nostri, cei care sunt foarte aproape de o performanţă incredibilă, semn că David mai poate să-l învingă pe Goliat, măcar din când în când.
Ne-ar fi plăcut să fim pe stadion, îmbrăcaţi în culorile clubului oraşului nostru de suflet, echipa din oraşul în care fructul soarelui îşi trage seva din apele Dunării. Poate că şansa o să le arate faţa, sau poate că o să le năruiască visele atâtor chibiţi uimiţi şi ei de apropierea incredibilă de Champions League. Însuşi oraşul este (poate) la nouăzeci de minute de momentul istoric în care va îmbrăca tricoul de campioană naţională.




O să fim la televizor şi o să-i ajutăm, atât cât o să putem, iar dacă Oţelul Galati va reuşi să învingă Politehnica Timisoara, atunci o să ne gândim la cei care nu au mai apucat să trăiască această bucurie. În seara aceasta, o să trăim poate o mare bucurie, poate o mare dezamăgire, dar o să punem balonul la punctul cu var cu cea mai mare hotarare şi o să le cântăm, încă o dată, You'll never walk allone.


Ne lipseşte emoţia oraşului înainte de mare înfruntare...
Apoi o să aşteptăm pe Liverpool, Barcelona sau Chelsea sau Sahtior.
Iar dacă nu o să se întâmple aşa, tot o să-i iubim, fie şi numai pentru că au încercat, pentru au reuşit să fie atât de aproape.

sâmbătă, mai 14

Necazuri în trafic


Maturii sunt nişte insensibili, prea blazaţi ca să mai înţeleagă toate problemele din traficul tricicletelor. Tot cineva apropiat vârstei tale poate să te înţeleagă şi să te susţină mai bine. Oare ce ne rezervă viitorul? Unde sunt acum viitoarele noastre probleme? Să oare mai aproape decât ne-am imagina?
Problemele simple au soluţii simple, doar că noi le mai încâlcim câte puţin!


joi, mai 12

Un gând




Duc cu mine mai multe poveşti. Unele dintre ele sunt atât de frumoase că le-aş murdări dacă m-aş apuca să le mai povestesc cuiva. Si totuşi, sunt muzici care simt că spun tocmai aceste poveşti, de ajung să mă simt despuiat pe cel mai mare stadion, expus pe cea mai performantă plasmă din lume.
Da, unele muzici mă dezbracă de cele mai ferecate armuri pe care mi le-am încropit, mă forţează să mă rup de propriul trup şi să mă privesc detaşat de toate iluziile tinereţii pe care am scăpat-o printre degete, dar Never Tear Us Apart ...

...şi duc tot mai greu aceste poveşti...

miercuri, mai 11

Fără politică

Am povestit în treacăt despre raliul din oraşul nostru, etapă din campionatul naţional de automobilism, cu convingerea că o să revenim asupra subiectului, cel puţin încă o dată.

Trebuie să povestim o întâmplare simplă, despre un politician care nu este deloc simplu. Pe Victor Ponta l-am întâlnit şi anul trecut, tot la acest eveniment. Şi atunci, ca şi acum, i-am urat succes în cursă şi i-am ţinut pumnii strânşi. Nu ştim cât au ajutat anul trecut, însă anul acesta echipajul Kelety-Ponta a fost urmărit de ghinion. Mă rog, mai importantă este participarea.

Ceea ce aş vrea să povestesc este o confirmare a faptului că omul Victor Ponta este clădit dintr-un aluat foarte interesant, de vreme ce ii este la îndemână să facă politică la nivel atât de înalt, în ciuda tinereţii sale şi totodată poate să facă gesturi de părinte care înţelege cât de important este pentru un copil o simplă atingere, o vorba liniştită atunci când acesta o aşteaptă. A sosit cu câteva clipe înainte de start şi a început să se pregătească de cursă. Până să ne luăm noi inima în dinţi şi să mergem să-l salutăm, apucase deja să-şi tragă pe faţă acea cagulă pe care o poartă piloţii şi urma să îşi pună şi casca. Ne-a observat, a înţeles foarte repede ce ne doream, şi-a scos cagula şi a venit să ne întâmpine în stand, zâmbitor si amabil. Ne-am fotaografiat şi am schimbat câteva cuvinte, ca între oameni egali, fără nici cea mai mică umbră de superioritate sau plictis. Încă o dată am recunoscut în el părintele, înaintea oricărei alte calităţi. Şi i-am mulţumit simplu, cu o strângere de mână.

Iulia


Iulia se numără printre primii care ne-au întins o mână atunci când abia începeam să mergem (virtual vorbind). Astăzi, ea ne invită le o discuţie legată de fotografie şi despre ceea ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi, folosind aceasta că un pretext pentru o campanie de promovare a unui site specializat.
Pentru că există şi un premiu, vă invit pe toţi cei care sunteţi dispuşi să luptaţi pentru o cauză nobilă să vă alăturaţi nouă: facem tot ceea ce depinde de noi pentru a câştiga premiul pus în joc, iar apoi să putem să-l oferim copiilor de la Fundaţia Alpha Transilvană. Se apropie ziua copilului, iar cei aflaţi în grija acestei entităţi sunt unii cu nevoi speciale. Şi chiar dacă nu reuşim să câştigăm, tot nu ne lasam... o să organizăm un concurs de karturi cu pedale în scopul colectării de fonduri, la care o să facem o grămadă de fotografii.

Pentru că nu m-am putut hotărî prea uşor la un text, am hotărât să înscriu în competiţie trei poveşti simple legate de aşteptările părinţilor atunci când se gândesc la viitorul copiilor lor, dar mai ales de paşii care duc spre evenimentul de la care speră din toată inima să nu lipsească: întâlnirea în faţă altarului al celor pe care îi cresc şi încearcă să le dea o educaţie.

(Cu fiecare dintre ele particip la concursul de postări pe teme foto organizat de Fotograf Nunta Bucureşti şi Omlette du Fromage. Chiar dacă trişez puţin, fac aceasta pentru o cauza nobilă)

Turneul Stradivarius

…sau cum emigrăm în Republica Culturală Chineză

Am aflat de la un şef de cozloz blogheristic, unul de-i spune republica culturală chineză, că cum că pleacă o căruţă cu mere prin ţară, iar după ce am văzut şi cine-i căruţaşul, apoi am tras concluzia că acestea nu pot să fie altfel decât "merele de aur”.

Pe Alexandru Tomescu l-am pus de multă vreme pe lista celor pe care mi-aş dori că fiul meu sa-i întâlnească, să dea mână cu ei aşa cum doar copiii ştiu să o facă, lipsit de complexe (dar nu şi de respect!). Poate că principiul pe care l-am ales eu nu este cel mai bun, însă mi se pare important ca oameni care au reuşit să spargă cercul anonimatului să-i atingă pe cei rămăşi acolo, în urmă, în anonimat, dar mai ales pe cei care nici măcar nu au ajuns la vârstă aspiraţiilor, acei muguri pentru care încă mai stăm din când în când cu spaima unui ger întârziat. Căldura atingerii sale ar putea să fie scânteia unei viitoare pasiuni arzătoare. Şi o astfel de atingere ar putea să fie chiar turneulstradivarius.ro
Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am scris organizatorilor acestui turneu. Două zile mai târziu am primit un mesaj care m-a făcut să amuţesc de emoţie. Eram invitaţi la evenimentul de la Sala Radio din Bucureşti, să-l cunoaştem în culise pe omul aflat pe lista noastră de modele: Alexandru Tomescu ne devenea, brusc, accesibil, dar nu oriunde ci într-un loc în care orice potenţial vrăjitor al sunetelor trebuie să ajungă, să simtă fiorul pe care ţi-l dă o acustică excepţională.

Nu o să ne fie uşor să dăm curs acestei invitaţii, însă vom face tot ceea ce depinde de noi, mai ales că merele de aur nu sunt împărţite de un căruţaş oarecare. În spatele straielor pe care ştie să le poarte uneori cu modestie stă ascuns defapt un om care a înţeles că orice copac, oricât de magică i-ar fi poama, trebuie să stie să răspândească prin lume şi altoiul, ales din creangă lui cea mai promiţătoare.

Aşa că, de voie, de nevoie, o să emigrăm în republica lu' chinezu, dar numa' de probă: chiar dacă el are PIB-ul mai baban, deocamdată, noi avem creştere economică mai mare.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner