miercuri, martie 31

Nichita Stanescu, gandind la egalul sau


Atâta sã nu uitati:
cã el a fost un om viu,
viu,
pipãibil cu mâna.

Atâta sã nu uitati
cã el a bãut cu gura lui,-
cã avea piele
îmbrãcatã în stofã.

Atât sã nu uitati,-
cã ar fi putut sã stea
la masa cu noi,
la masa cinei celei de tainã.

Atât sã uitati! Numai atât,-
cã El a trãit,
înaintea noastrã...
Numai atât,
în genunchi vã rog, sã uitati!


Cat de bine le sta impreuna, vorbind unul despre celalalt.

...pe de alta parte, "...perfectiunea nu atrage atentia..."

marți, martie 30

Sovinism si prostie



Privind acest ou, pregatit astfel pentru "pachetel", cine ar putea sa spuna carei etnii apartine parintele, si, continuand rationamentul, care copil il asteapta pe servetelul de la ora zece? In fiecare zi, se gaseste cate cineva care sa ne intoarca pe dos programul, stomacul, orice avem la indemana. Si face asta cu o seninatate dezarmanta. Prostia este o chestiune de gena!

Un eveniment laudabil, in ciuda laturei pur mercantile, s-a transformat intr-o corvoada pentru parinti, chiar intr-o pedeapsa frustranta (adica nemeritata). Amanuntele nu conteaza. Ceea ce vreau sa pastrez pentru fiul meu este doar imaginea unor copii pedepsiti pe nedrept, vazuti din spate. Sunt si romani, si unguri. Privindu-i din spate, poate sa spuna cineva, acum, daca si ei au in gena prostia si sovinismul?

Povestea nu este importanta in intregime. Doar amanuntele ne fac sa suferim. Nici macar copiii nu ne fac sa fim mai toleranti?

Am luat copilul si l-am dus la SMURD. Am vazut cum decoleaza elicopterul. I-am facut cu mana, desi, nu stiam daca pleaca sa aduca roman, ungur, neamt, ceangau, sau un moldovean deghizat in oltean. Oamenii din elicopter ne-au facut cu mana. Cred ca nici ei nu stiau daca nu cumva suntem cei care au pus bombele in metroul din Moscova.
Si, totusi, ne-au facut ca mana si ne-au zambit!

luni, martie 29


Cat de mult ne-am saturat de betoane, de garduri inteligente si de treceri de pietoni cu ochi de pisica. M-am nascut intr-o vreme in care oamenii isi mai trimiteau scrisori iar altii, infrigurati, le asteptau. Isi povesteau vietile, pe scurt, pret de cateva randuri. Uneori, unii mai rabdatori, ascuteau creionul de mai multe ori pana sa termine. Le mergea atat atat de bine incat povestile lor nu puteau fi spuse pe nerasuflate. Cand scrisoarea era gata, buzele si dintii aratau hidos din cauza creionului chimic pe care il foloseau, semn ca orice act de creatie este insotit si de sacrificiu.



Unui tanar din zilele noastre nu mai poti sa-i povestesti despre comunicarea bazata pe asteptare, pe suspans. Chiar si cei mai in varsta si-au pierdut acest exercitiu. Mobil, S.M.S., mail. Instant! Daca raspunsul nu vine imediat, incep intrebarile: am facut eu ceva? de ce s-a suparat? ma ignora?



In lumea aceasta, mereu pe fuga, mereu preocupata de securitate alimentara, gripa porcina, boala vacii nebune si a ratoiului virgin (chiar si luate impreuna, doar au dreptul la ce orientare doresc!), noi mai avem, inca, un loc in care gaina mai sta closca, oaia mai da laptele jumatate-jumatate intre miel si stapan, unde ne umplem de noroi pana la glezne.

Se apropie "Pastele" iar noi avem mielul pentru care sa spunem:
"ma simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini."(N.Labis)

duminică, martie 28

Colivia de aur

Traim din ce in ce mai bine, mai sigur, mai sanatos, mai frumos, mai, mai, mai.... Asta pana in ziua in care, intr-un mod brutal si foarte concis, o sa avem revelatia faptului ca multe dintre "realizarile" noastre ne-au facut mai mult rau decat bine.

Toate produsele care ni se propun sunt cele mai bune. Toate! Zeci si sute de detergenti ne inunda sufrageriile la simpla apasare a unui buton de pe telecomanda. Urmeaza sapunurile, asigurarile, dobanzile ridicol de mici atunci cand ti se propune un credit si de-a dreptul obeze atunci cand esti chemat sa faci un depozit. Si nu se opreste totul aici. Nu, mai vin cohorte de produse, stivuite in calupuri masurate cu exactitate de nanosecunda. La fel se stivuiesc si in mintea ta, prin simpatie. Incepi sa crezi ca ele ajung la tine oricum, chiar si cu televizorul inchis.

De fiecare data cand incep reclamele la televizor, copilul meu se opreste din aproape orice activitate pentru a le urmari. Nu imi pot explica acest lucru, mai ales ca, cel putin teoretic, "subliminalul" este interzis. Exista si lege, cel putin asa stiu. De multe ori ma gandesc la felul in care as putea sa-l protejez, insa, nu stiu daca sant capabil sa dau un raspuns. Iar asta si pentru ca nici renuntarea totala la televizor nu poate sa fie o solutie.

Va invit sa vedeti un film de zece minute pe care eu il percep ca pe o transpunere a reclamei din viata noastra( The Horribly Slow Murderer with the Extremely Inefficient Weapon by Richard Gale). Asta am simtit atunci cand l-am descoperit. In functie de dispozitia de moment, poate sa fie amuzant, enervant, delirant, poate sa fie in orice fel. A! sa nu uit.... si acest film este cel mai bun! Hotarat lucru!

Ati auzit despre "Noaptea devoratorilor de publicitate"? Are un succes enorm.

Reclamele ne urmaresc cu o tenacitate absolut cinica, asa, ca in film.

sâmbătă, martie 27

Grigory Perelman - "A(nother) Beautiful Mind"



Am primit in aceasta dimineata un mail care continea un link. L-am urmat si am avut inca o confirmare a faptului ca realitatea intrece INTOTDEAUNA imaginatia. Desi povestile sunt complet diferite, amandoua se pot constitui in pilde pentru felul in care poate un om sa isi inteleaga si sa isi conduca viata. Despre prioritati si tenacitate. Despre orice, insa, un "orice" care poate sa para ciudat celor mai multi dintre noi.

Am citit articolul de mai multe ori. Mintea mea s-a saturat de tot felul de somitati fabricate de catre echipe intregi de consilieri de imagine. Pur si simplu, nu imi vine sa cred! Nu reusesc sa inteleg aceasta "matematica a dorintelor".

Cititi si va minunati!

vineri, martie 26

Explicatie

Un comentariu postat la articolul de ieri m-a pus in situatia de a alege varianta in care o sa le moderez pe toate cele care urmeaza.
Pentru cel caruia i s-a parut prosteasca alaturarea micii noastre povesti cu coperta cartii lui Catalin Bursaci, editata postum, spun doar ca, daca nu ar fi fost rapus de leucemie, poate ca acum l-ar fi tinut in umbra pe..... Cartarescu. Poate! Cine poate sa stie?

Mi se confirma faptul ca "pe pamant, idiotii au arme", indiferent cum arata ele. Pentru unii dintre ei este cuvantul. Si asta trebuie sa fie o alta lectie. Pana una, alta, maine o sa mergem si noi la "Plenita noastra". Se numeste Idrifaia, si nu difera mai deloc!


(trebuie sa inchideti MixPod-ul din partea stanga)

joi, martie 25

Lectia "Catalin Bursaci"

Trec anotimpurile. Se vede pe noi. Dupa noroc, sau poate ca nu, pe unii dintre noi se vede partea frumoasa, optimista a trecerii timpului, pe altii doar partea intunecata.

Am pornit spre gradinita, la fel ca in fiecare dimineata, cu gandul sa fim primii. Cand am iesit din casa ne-a izbit frigul diminetii, asa ca am pornit in mare viteza cu nelipsita tricicleta. Cea de a doua pentru ca pe prima am uzat-o in asemenea masura incat a devenit inutilizabila.

La gradinita, zi obisnuita, rutina. La iesire insa, caldura de primavara capricioasa ne-a facut sa ne transformam in "baba Dochia" si sa lepadam, una dupa alta, hainele cu care porniseram. Cum era si normal, nu mai puteam sa facem nimic fara ochelarii de soare.

Am pornit spre casa, lasand in urma o zi obisnuita de gradinita, cu drumul de dimineata, intalnirea cu ceilalti copii, lectiile-joc, punctele rosii si cele negre, tot. Vremea era atat de frumoasa incat nu mai conta nimic din ceea ce trecuse. Trebuia sa cautam buburuze si furnici, iar pentru asta alergam nebuneste cu tricicleta fara sa ne mai ajutam intre noi (exista o sfoara legata de ghidon, pentru remorcare). De data aceasta, "tata!tata!singur!". Am lungit cat am putut drumul spre casa. Am ocolit si pe la "nenea care sta pe banca" si chiar l-am gasit. N-am avut vreme sa stam la discutie.

Abia cand am ajuns acasa, cand ne-am schimbat si ne pregateam de masa, brusc, a erupt pur si simplu o intrebare: "Ovo nene nu ne-a dat punct rosu! De ce?" Nu stiu daca raspunsul a venit in somnul de pranz sau mai tarziu. Mi-am amintit minutele diminetii in care am sosit la gradinita si faptul ca am facut fotografii. De multe ori ne lasam furati de cate o bucurie de moment si uitam lucruri mai importante. La unele reusim sa ne mai intoarcem. La altele nu.


"Nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit."

Cătălin Bursaci în Prima carte, ultima carte (1977)

miercuri, martie 24

Aripile ma dor

Imi gasesc foarte greu cuvintele. Foarte greu!
Ieri, am facut un comentariu pe blogul lui Paul Gabor:
“Degetele prinse” (sau poate ca nu, cui ii mai pasa?), mi-au amintit o discutie pe care am purtat-o cu un prieten.
Pe scurt, ne-am pus problema ca cel care ne-a povestit despre Icar, aducandu-i notorietatea actuala, se prea poate sa-i fi observat zborul de la poalele muntelui. Privit de jos in sus, zborul poate sa fie idealul suprem. Si atunci, povestea merita sa strabata si timpul, si timpurile.
Polemica am avut-o pentru ca, am facut si un scenariu in care el doar a fost impins de pe culme de catre un oarecare, dezgustat de aripile caraghioase si cam fara rost. Realizand ulterior ca nu a fost cea mai potrivita corectie aceea de a-l “stropsi” la poalele prapastiei, intr-un gest de reparatie pioasa, s-a alaturat celui care privea de la poalele muntelui. Astfel, potentat de propria vinovatie, a pus umarul la zamislirea unui mit.

La scurt timp, Anamaria Deleanu, o fiinta cu care am reusit sa am "flux", aproape instant, a publicat pe blogul sau un articol in care continua discutiile precedente, dar care, continea si un link. L-am urmat. Am citit un articol mai vechi, tot al ei.
A fost ca o palma peste crestet. Am primit o lectie, pe care nu pot sa spun ca nu o stiam, o lectie pe care trebuie sa o reluam la fiecare recapitulare. In vietile noastre, de multe ori, momentele sublime ale existentei ne surad de pe marginea prapastiei. Uneori, ne obliga sa vedem intr-un alt fel zborul.

Merita citit si recitit! Mai ales in momentele de trufie.


Mie mi-a amintit de lucrarile unui tanar polonez, descoperit, binenteles, tot pe net.
Ma gandesc ca sunt sanse mari sa mai auzim despre Grzgorz Kmin.

marți, martie 23

Ultimul voiaj pe Dunare al vasului "Dezamagirea"

In ultimele doua zile am purtat un dialog civilizat cu posesoarea unui blog pe care am descoperit multe lucruri care mi-au placut. Unele, foarte mult!

Dintre toate, insa, o fotografie m-a facut sa ma opresc la ea, minute in sir. Regaseam in ea multe emotii simple traite "pe malul stang al Dumarii albastre". Privind la ea am reusit sa trec prin mai multe momente din trecutul meu, asemeni unui avion de spionaj suvoland arii extinse. Am simtit cum imaginea cu pricina reusea sa imi comprime amintirile, reducandu-le doar la acelea.
Oare ce am vazut eu in ea? Ce intrezaream eu in spatele acelei imagini? Imi este greu sa spun!
Ceea ce m-a obligat ulterior sa-i dau si un nume a fost simplul fapt ca, dorindu-mi sa o aduc intr-o "cursa imaginara" si pe blogul nostru, am cerut acceptul "ochiului" care a surprins-o. Discutia purtata m-a facut sa ma simt cersetor. Acesta este motivul pentru care, desi am sa o postez si am sa precizez si sursa, nu am sa o mai arat asa cum am vazut-o prima data. Nu! Am sa o arat asa cum s-a preschimbat in numai doua zile.
Copilul meu o sa astepte, pivind pe geam, alt vapor, pe Dunare, la Galati (alaturi de verisoara lui, "Sirena Catalina").

Mile Carpenisan




Nu l-am cunoscut, insa, am stiu despre el ca a stat fata in fata cu "tigrul" Arkan. Mai tarziu, nu a speculat aceasta realizare pentru a deveni "deontolog". Frumoasa lectie despre demnitate.



Pentru mine este suficient ca sa-i respect si sa le dedic o piesa care mi se pare foarte potrivita!

luni, martie 22

O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?


duminică, martie 21

666

Chiar in timpul in care eram la biserica, asa, ca in fiecare duminica, contorul blogului nostru a ajuns la 666. Si sta asa de minute bune (o sa revenim dupa ce ne eliberam de aceasta apasare).

Ne-am eliberat!

Pentru ca ne-am laudat prea mult cu ceea ce am reusit sa facem in calatoria noastra, am sa folosesc ziua aceasta si concursul de imprejurari care m-au determinat sa dau aceat titlu pentru a povesti cea mai mare ratare: mi-as fi dorit foarte mult sa imi duc fiul la bisrica pe care nu am mai vizitat-o de douazeci de ani, dar ale carei icoane imi sfredelesc si acum retina. Nu am sa-i pomenesc numele tocmai pentru a fi o provocare, insa, am alaturat imaginea ei. Am sa mai spun si ca icoanele sunt rezultatul zbuciumului creator al lui Sorin Dumitrescu.

Chiar si numai pentru atat, trebuie sa mai mergem la Bucuresti.
Poate atunci cand vine AcDc, daca o sa castigam la 6/49 sau daca ne gasim un sponsor melomaniac.

Sant un ortodox dintre multi. Nu pot sa spun ca sant practicant, poate. Insa, aproape in fiecare duminica imi duc copilul la biserica, sa i-L arat, cu speranta ca nu o sa-si intoarca privirea de la el.

sâmbătă, martie 20

Marire si decadere




O alta lectie despre felul in care lucreaza timpul:

Acum douazeci de ani, cati copii asteptau cu sufletul la gura, duminica de duminica, noua aventura a "capitanului"?

"MinimaxTv" incearca o resuscitare a lui "Calypso", cel pe care il puteti vedea ruginind jalnic, in ciuda trufiei lui de altadata!

Muzeul Militar Central

In dimineata zilei in care am primit darul sublim al lui Maxim Belciug am hotarat sa vizitam Muzeul Militar Central. Incerc sa folosesc pluralul din dorinta de a demonstra ca luam deciziile in "consiliul director", pe baza de vot. In realitate, deocamdata, pot sa imi exercit apucaturile de dictator. Si cand exista proteste, ca orice despot luminat, mai scap o bomboana, o ciocolata.

Am dus copilul la muzeul care se afla foarte aproape de "Gara de nord". Am patruns in cladire cu destul de mare curiozitate (nici eu nu-l mai vazusem). Pe mine nu m-a impresionat, insa ma intreb ce poate sa fi fost in mintea copilului de trei ani si o zi. Pentru ca s-a lungit momentul achitarii biletelor si al dreptului de a filma si fotografia, am inceput traseul in conditii de nervozitate si dezinteres, mai ales ca prima sectiune este greu sa trezeasca interesul unui copil (marturii arheologice...).
Insa, pe masura ce ne apropiam de exponatele aferente perioadei feudalismului, interesul a crescut si au inceput conversatiile. Ne-am ales sabii, arcuri, sageti, pistoale, pusti, chiar si tunuri. Am negociat chiar cum sa le impartim. Apoi am mers mai departe.

Ultimele sectiuni din cladirea principala le-am strabatut tot mai greu. Armele deveneau tot mai interesante si mai multe. Am intalnit grupuri de manechine imbracate soldateste pregatite de atac, altele intr-o pauza agitata, in transee, chiar si o patrula pe motocicleta cu atas. Ne-am uitat foarte mult la ultimii. Dupa care, destul de serios, copilul a spus ca ne trebuie si noua o asemenea motocicleta "ca sa-l vanam pe porcu' si sa-l facem papa". Mi s-a parut o idee buna sa avem si noi una la fel, in fond, era un Zundapp militar, destul de rar si de valoros. Porc are mai multa lume!


Am ajuns si la sala dedicata evenimentelor din "89. Pe copil l-a plictisit. Pe mine m-a intristat pentru ca mi s-a parut saraca si irelevanta. Am ramas marcat, totusi, de cateva obiecte vestimentare patate de sange, obiecte care au apartinut celor care au platit cu viata. Printre ele, si cele ale generalului Milea. Nici nu stiu ce sa spun. Vestonul acela, destul de ponosit pentru conditia sa de vesmant de general, mi-a aratat, inca o data, spectacolul maririi si decaderii.


Insa momentul aproape dramatic al vizitei noastre a fost acela in care am intrat in sectiunea dedicata aviatiei. Copilul nu stiu daca o sa pastreze acest interes pentru tot ceea ce zboara, la fel cum nu stiu daca, atunci cand va ajunge la maturitate, zborul va mai reprezenta ceva, insa acele minute petrecute intre atatea avioane nu le va putea uita. Sant bucuros ca am reusit sa introduc intre amintirile sale si acest capitol. Am convingerea ca nu se pot pierde.

Am ratacit in sala cu avioane ingramadite unul in altul, am pus mana pe ele, ne-am fotografiat, am intrebat custodele daca au benzina, unde-i pilotu', daca zboara bine...... Intr-un tarziu, am descoperit si cosmonautul. Statea, destul de stingher, intr-un colt cam intunecat. Ii tineau de urat doi parasutisti "spanzurati" in hamurile parasutelor... Si ei pareau destul de plictisiti!

Nu stiu cat de interesant poate sa fie pentru cineva care citeste aceste randuri, insa, cred ca l-am facut partas la o lectie utila fiului meu, una care, poate, ii va marca evolutia ulterioara.

Dupa lectie, am mers la taverna cu muzichie si cu ciorba de vacuta.

vineri, martie 19

Poveste despre oboseala sictirita

Sant dintre cei care regreta deruta evidenta din lumea filmului romanesc. Imi este, realmente, ciuda pentru esuarea lamentabila in care se zbate. Poate ca unele dintre intamplarile recente ma pot contrazice, insa, am sa spun ca sunt doar "intamplari". Fata de efervescenta reala de inainte de '89, ceea ce se poate vedea acum este atat de putin, incat, fara sa fiu malitios, dispare precum o imagine, altfel palpabil de clara, in spatele aburului condensat pe o oglinda. Devine un simplu eveniment translucid, intunecat de mediocritatea inconjuratoare.
Ani la rand am mers la "Festivalul de film de la Costinesti". Filme pe paine! Conferinte de presa. Taifasuri afectate. Povesti reale. Actori pe care puteai sa pui mana. Lipsa totala de vedete gomflate de propriile gaze inerte.
Oare si la asta s-a gandit Nichita atunci cand a intrebat: "unde sunteti, voi cei care nu mai sunteti?"

Iata o mostra de secventa pe care as recomanda-o in curicula particulara a fiecarui invatacel, cat mai devreme cu putinta, binenteles, cand poate sa o si inteleaga.
Iata o frantura dintr-un film al acelor vremuri:

Nu uitati sa dati o pauza MixPod-ului. Chiar merita sa incercati sa va raspundeti daca "Mitica nu este si numele vostru", daca aveti pe cine sa trimiteti in locul vostru. Simt ca am sa mai intorc la acest subiect! Rare sunt filmele care au reusit sa adune atat de multe valori, din toate punctele de vedere (Concurs, Dan Pita, 1982)

joi, martie 18

Porumbeii lui Danut



Danut este plecat pentru o luna din tara. In casa lui goala am locuit in timpul sederii noastre in Bucuresti. Pentru ca stim ca ii lipsesc, dar si pentru ca stim ca ne urmareste constant, ii aratam porumbeii, sunt toti! Sunt bine!

Sigur ca porumbeii fac mizerie. Sigur ca porumbeii poarta bolile. Oare de ce in ochii unui copil nu exista?

Era frig, era luni.

Despre un parinte fericit

Fiecare parinte orbeste! Nu mai are ochi decat pentru propria odrasla, cea care devine "buricul pamantului". Tot ce face ea este incarcat de sensuri ascunse, de inteligenta eruptiva, contagioasa. Am facut acest intro pentru ca vreau sa ma laud, iar!

Pentru ca ieri batea vantul atunci cand ne-am intors de la gradinita, am abandonat tricicleta chiar acolo si am venit pe jos. Pe cale de consecinta, astazi dimineata, am fost nevoiti sa repetam isprava, in sens invers. Desi nu incurajez copilul spre solutiile comode, astazi am cedat si l-am luat pe umeri, putin inainte de a ajunge la gradinita. Imediat ce s-a vazut sus, a deschis larg mainile si a inceput sa cante "pamantul cuprind, lumea e toata a mea, nu las nimic neatins....". Nu am stiut daca sa ma bucur sau sa ma sperii. Oare sa mocneasca in el, deja, dorinta de a zbura. Oare incepe sa sparga cochilia pe care eu ma straduiesc sa o apar. Binenteles, sansele mai mari ar fi ca intamplarea sa se datoreze unei intamplari, dar, totusi, aceste episoade se tot inmultesc.

Ajunsi la gradinita, ovonene (educatoarea) mi-a mai dat un motiv de bucurie:ca Stefan este tot mai atent si mai aplicat in tot ceea ce face; ca se cunoaste tot mai putin ca este cel mai mic din grupa (unii merg in curand la scoala); ca atunci cand se apuca de ceva nu il mai perturba nimic din ceea ce este in jur, etc, etc, etc. Imi place sa cred ca nu imi spune asta din dorinta de a fi amabila.

Poate ca pentru multa lume este plictisitor ceea ce am povestit, insa, peste ani, poate chiar Stefan o sa treaca pe aici si o sa inteleaga cat de usor poti sa-l faci pe un parinte fericit. In aceasta dimineata, indemnat de catre copilul meu, si eu am simtit ca "pamantul cuprind"...

miercuri, martie 17

Paul, prietenul pe care nu il stim, doar il simtim in preajma



Asa arata omul care ne-a facut sa ne abandonam, temporar, grija de a ne lauda vartos cu ceea ce am facut in capitala. Chiar daca este greu de crezut. Mai avem multe de povestit, insa, pentru bucuria acestei intalniri, mai amanam.

Deseori, ratacesc fara noima pe cararile intortocheate ale blogosferei, bucurandu-ma, enervandu-ma, ma rog,
di tati". Lume multa, globalizata, parte din ea imbecilizata doar pentru ca nu vrea sa contrazica vorba, aproape axiomatica, "da-i omului o masca si iti arata cine este".

Iesisem de pe un blog fad, pentru mine, "misto" pentru marea majoritate a celor care isi faceau veacul pe acolo. Am ales sa folosesc un motor de cautare si am cerut ceva legat de muzica, nu mai stiu ce anume. Mi s-a deschis o lista, ingramadita, din care trebuie sa recunosc faptul ca unele nume nu imi spuneau nimic. Am fost tentat sa fiu superficial si sa recurg la alta cautare. Pana la urma am ales sa fiu comod, si, daca tot eram acolo, sa "dishchid cieva di colo". Va recomand sa mergeti in acest loc pentru ca are ceva din caldura coltului pregatit pentru prietenul asteptat, dorit, cautat. Nu am simtit ca as putea sa fiu strain de locul acela, desi, calcam pentru prima data. Am simtit parca si izul de tutun de pipa, ramas de la ultimul taifas neintamplat.

Va chem cu drag in "taverna galatenilor de pretutindeni":

Iar pentru placerea primei vizite facute pe blogul sau, tata si copilu' ii trimitem lui Paul Gabor un dar, de suflet pentru noi:

marți, martie 16

Maxim Belciug - arta chitarei

.
Intalnirea cu Maxim Belciug



Cel mai probabil, peste timp, aceasta poveste isi va arata adevarata valoare, precum un vin invechit cu stiinta. Poate ca multora o sa li se para un fapt minor, dar poate ca tocmai din acest motiv, ea este cu mult mai de pret. Pentru ca am ratat concertul pe care l-a sustinut cu doua zile inainte, Maxim, artistul incurabil, boemul generos, a facut un gest incredibil. Pentru cei care stiu ce inseamna circulatia din Bucuresti dintr-o zi cu ninsoare nu o sa fie greu sa imi inteleaga stupefactia. Deci, Maxim, a traversat Bucurestiul inzapezit pentru a canta copilului meu.
Ceea ce se vede spre sfarsitul inregistrarii este un semn de mare simpatie din partea copiluilui pentru Maxim. El imita o reclama destul de slaba in care "un pufulet" menit sa promoveze un detergent, sufla spre cei din jur ca sa-i "improspateze".
Si mai interesant este faptul ca, a doua zi, am dus copilul sa manance tot acolo. M-a intrebat daca vine Maxim sa-i cante. I-am spus ca nu poate sa vina pentru ca trebuie sa cante pentru altcineva. A urmat o pauza, apoi, m-a intrebat scurt: "Si cine il sufla pe Maxim?"
M-am blocat! Nimeni nu s-a gandit la asta!

Aici puteti sa gasiti inregistrarile sale.

luni, martie 15

Acum o saptamana



Trebuie sa multumesc lui Andrei Paunescu. El este cel care a luat asupra sa pericolul de a da numarul de telefon unui eventual hartuitor de vedete. De la el am avut numarul de telefon al lui Nelu Dumitrescu pentru a solicita o scurta intalnire in backstage. Imi place sa cred ca nu are motive sa regrete gestul.
Multumesc lui Nelu Dumitrescu pentru ca a avut rabdarea sa ma asculte si sa ma inteleaga. El a fost cel care a facut totul atat de simplu.
Ii multumesc si lui Cristi pentru ca mi-a sarutat copilul pe frunte si i-a dat motiv sa isi aminteasca asta. In chiar ziua in care implinea trei ani, a primit un cadou atat de special: "pe ape". Iris-ul a cantat pentru el.

Iata si dovada ca poti sa iti atingi idolii. Copilul meu a reusit! Daca vreti sa vedeti si sa auziti, trebuie sa opriti MixPod-ul. Ii datorez aceasta inregistrare doamnei Liliana Sandulescu, din Galati, cea care a reusit sa ma emotioneze atunci cand am descoperit-o pe contul de pe youtube.

Cum ne-am pregatit pentru concert



Copilul a venit in Bucuresti pentru concertul "Cuvinte de iubire - Iris", chiar daca nu prea stie el ce inseamna asta. Am simtit ca asteapta, ca simte ca urmeaza ceva. Asta l-a facut sa fie usor agitat. M-am bucurat atunci cand am reusit sa-l adorm. Am facut asta asumandu-mi riscul de a adormi mai curand decat el. In fond, eram si eu obosit. Daca ma gandesc numai la faptul ca am stat tot timpul zborului cu punga din avion pregatit pentru o eventuala "interceptie". Sau la stresul generat de reprizele repetate de echipare-dezechipare.

Pana la urma, am reusit, am dormit. Iata-ne in fata merii provocari! Trebuie sa pornim prin ninsoarea de afara. oare a cui sa fie baba asta artagoasa? Poftim, ce situatie!!!!! Vremea asta nu stie ca am avut limitare in privinta bagajelor?

Hai sa ne imbracam cu ceea ce avem, daca este nevoie, cu toate! Ne vedem la Teatrul National Bucuresti!

Prima calatorie cu avionul


A trecut o saptamana de la plecarea nostra catre Bucuresti. Desi a fost nevoie sa ne trezim foarte devreme, nu au fost probleme de mobilizare. Desteptarea s-a facut nesperat de usor si de repede. Nu au mai existat nici protestele obisnuite la imbracare. Mi se parea ca simte aproape momentul pentru care astepta de multa vreme si pentru care a strans, ban cu ban, in portofelul propriu. Am pornit spre aeroport cu mari emotii (eu), dar si cu foarte mare bucurie (el). Am purtat multe discutii, despre luminile multe de pe drum, despre Vigaron (un personaj de desene animate care ne urmareste cu insistenta), despre o surubelnita...... Pentru ca nu era prima data in aeroport, nu mi s-a parut sa fie foarte emotionat. Am trecut faza controlului si, abia dupa aceasta, au inceput intrebarile legate de imbarcare. Cea care se repeta obsesiv era: cand mergem la avion? Foarte hotarat, s-a postat in fata tuturor calatorilor, la usa prin care urma sa accedem pe pista si astepta semnalul. Care a si venit, intr-un tarziu. M-a emotionat faptul ca, in ciuda frigului si a zgomotului (avionul era cu motoarele pornite), copilul a mers tinta catre scara si a urcat primul, chiar fara sa ma mai astepte. Ajuns in avion, l-a traversat pana in celalalt capat pentru ca sa dea mana cu insotitorul de bord. Abia apoi s-a intors si am putut sa ne asezam pe locurile noastre. Ne-am pregatit de decolare, timp in care am avut emotii greu de suportat si, am pregatit punga.....
Am decolat fara nici cea mai mica problema. Am putut sa vad ca varsta frageda poate sa faca foarte accesibile anumite lucruri pentru care adultii isi fac griji imense. L-am vazut pe copil fericit. Exuberant.

La un moment dat l-am indemnat sa se ridice in picioare si sa se uite ce se intampla jos. A facut asta cu multa convingere, iar, la final, mi-a spus ca Rozi-momo si Gyula-toto nu sunt acasa (bunicii de la tara). "Nu stiu unde umbla!" Oare ce era in capsorul lui? M-am bucurat pentru ca am putut sa-i ofer aceasta experienta si pentru ca a primit-o atat de bine!
Pentru ca distanta este foarte scurta, dupa mai putin de o ora, am aterizat pe aeroportul Henri Coanda unde am incercat sa numaram, aproape tipand, toate avioanele de pe pista. Ceilalti calatori, in marea lor majoritate, s-au amuzat de exaltarea copilului. Le-am multumit, in gand.
Aici, ca orice VIP-uri, am fost asteptati de doua fiinte sensibile si delicate, doua brunete pentru care, cu siguranta, alti barbati ne-au invidiat. Cum era si normal, nu puteam sa fim transbordati decat folosind un "mertzan cu piele".... "ofcors!
Iar de aici, incepe aventura "Bucuresti - capitala tarii esti!"

duminică, martie 14

O vizita la Sara


Zi de duminica, ceva mai tihnita! Mergem la tara, la Ganesti. Vizitam pe Sara, o fetita de care ne cam place! Mai ales ca are foarte multe jucarii, altfel decat cele pe care le avem noi. In plus, suntem foarte buni prieteni cu Andrei, tatal Sarei. Asta si pentru ca Andrei ne invata si cum se merge la vanatoare, dar despre asta nu putem sa povestim prea mult. Oricum ar spune toata lumea ca sunt minciuni vanatoresti.

Pentru ca am fost in acesta vizita, a ramas pentru reprogramare si somnul de pranz. I-a luat locul, accidental, un somn de cateva minute, in masina, la intoarcere. Ce duminica reusita! Am gasit chiar si niste melci.

De maine, iar mergem la gradinita! Oare ce mai face Sonika?

sâmbătă, martie 13

Stefan (mic) implineste doi ani



Ieri am calatorit cu masina de la Galati la Targu Mures, desi puteam sa mai stam macar o zi, special ca sa participa la o alta zi de nastere. Tot un Stefan, insa, unul mai mic. Asa ceva nu se putea rata. Am ales sa scriem despre asta, tocmai din dorinta de a ne mai trage sufletul. Ca sa fie trecerea mai lina.

Foarte mare aglomeratie, insa, cine vrea sa se joace nu transforma asta intr-o fatalitate. Cand te joci cu foarte mult spor.... este si foarte cald! Cand este foarte cald..... se lasa cu haine ude, de transpiratie.

Nu mai este foarte mult timp pana la ziua Ralucai.

vineri, martie 12




Am reusit! Am atins obiectivul fixat, acela de a ne intalni, din nou, cu cei care ne plac, chiar daca nu cu toti. Probabil toata aceasta intamplare o sa faca obiectul mai multor postari ulterioare. Amintirile pe care vrem sa le conservam cat mai bine o sa le depozitam si aici. Astfel, ele pot fi lasate la decantat, urmand a fi judecate ulterior, cu mai multa detasare. Marturisesc faptul ca am trait o experienta fabuloasa, fara sa exagerez. Imi doresc si pentru Stefan sa fie inceputul calatoriei, constienta, asumata (atat cat se poate la trei ani).
Insa, pentru ca nu ne-am multumit numai cu concertul, am mai stat in Bucuresti, apoi am plecat la Galati. Am avut, probabil, un inger pazitor. Toate ne-au mers struna. Asa ca, nu avem voie sa uitam!

marți, martie 9

Suntem pe drum

Din pacate, suntem pe drum, fara posibilitatea de a mai posta ceva din ceea ce adunam. Povesti pentru care merita sa ne intoarcem. Intamplari cu oameni deosebiti. Tragem speranta ca cei care s-au hotarat sa ne urmareasca sa nu isi piarda rabdarea. O sa ne straduim sa rascumparam aceasta postand imediat ce ne intoarcem acasa.

duminică, martie 7

Nu pot sa pierd aceasta zi......

....si chiar daca inseamna ca incerc sa trisez, daca recunosc asta, poate ca o sa fie iertata josnicia. Totusi, este vorba despre ultima zi in care mai ai doi ani. De maine, este altceva! Poate ca nu o sa ne ajunga timpul. Totul se roteste in jurul acestei calatorii. Totul! Si maine dimineata, daca totul este in regula, decolam in cea mai lunga calatorie. Sigur, sigur..... o sa povestim mult despre ea.

sâmbătă, martie 6

Continua "ziua mea"


Nu imi vad capul de musafiri. Astazi este randul neamurilor sa imi ureze. Nu prea mai ramane timp si pentru scris pe blog. Daca o sa se poata, revin mai tarziu si scriu mai serios. Pana atunci, va invit sa ma urmati si sa petreceti pentru ziua mea!

vineri, martie 5

A inceput "ziua mea"



Luni, 8 martie, implinesc trei ani. In concluzie, trebuie sa dau de mancare si de baut. Pentru ca am agenda foarte incarcata, ca orice VIP, astazi am inceput petrecerea de ziua mea. La gradinita! Tambalau mare, tort, suc, dans!
Din cate am inteles, ziua mea o sa tina, minim minimorum, trei zile, daca nu chiar patru. Astazi, colegii de gradinita. Maine, neamurile. Duminica, prietenii. Iar luni..... luni petrec cu tata, calatori.
Nu pot sa scriu nimic interesant despre asta. Toata lumea s-a invartit in jurul unui tort. Astazi a fost randul meu!

Nu ar fi stricat si un clown, ca cel al domnului Cristian Lisandru, de la care am furat aceasta imagine.
Am ratacit mult prin increngatura blogurilor prin care salasluieste si, cel mai probabil o sa ne mai intoarcem.

joi, martie 4

Concert Compact



Destul de trista atmosfera la concertul trupei Compact de la Teatrul National din Targu Mures. Oameni putini, destul de retinuti. Nu am putut sa nu imi amintesc de alte spectacole, din trecut, la care salile gemeau de lumea venita sa asculte "fata din vis" si altele. Nu poti sa nu te intristezi, chiar daca nu nu te-ai dat in vant niciodata dupa Ciuci si Lelut.
Cand vezi asa ceva iti vine sa intrebi, la fel ca Nichita: "unde sunteti, voi, cei care nu mai sunteti?"
In schimb, copilul, la cei trei ani neimpliniti decat peste trei zile, a trait la intensitate maxima. Totusi, a plecat foarte nedumerit de faptul ca pe scena, sprijinita de niste boxe, statea o chitara rosie, nefolosita. Am avut proasta inspiratie sa-i spun ca era stricata. Din acel moment a decretat ca trebuie sa-l sun pe Vigaron (personaj de desen animat) ca "sa vina cu surubelnita". A fost atat de insistent, incat, daca aveam numarul lui, chiar il sunam!

Mi-au trecut prin minte mai multe intamplari din timpul liceului, atunci cand asteptam cu sufletul la gura sa mai vina vreo trupa. Vremurile acestea de decadere, la care sunt si eu partas, acum, erau atat de departe!

Mesaj din tara soarelui rasare

Din cand in cand, calatorim pe bloguri. Asa am descoperit blogul unei doamne plecata de multa vreme in Japonia. Ne-a placut, asa ca i-am trimis un martisor, cel care poate sa fie vazut in postul de ieri. La distanta de o zi, am primit un mesaj impresionant, legat de faptul ca nu a mai primit asa ceva din vremea in care a ales "exilul". Faptul ca am reusit sa bucuram un suflet, ca i-am rapit un gand senin, ne-a facut sa ne simtit "o gasca fericita" (tata si fiu). Fara sa existe vreo legatura cu versurile piesei ci, poate doar cu "strigatul departarii", pentru doamna de pe alte meleaguri am ales ceva de suflet:



Noi, tata si fiu, il iubim pe Motu'.

miercuri, martie 3

Cum cresti un copil viguros, deprins cu greul

Din cate imi amintesc, tata nu a facut asa ceva. Insa, la trei ani, nu este sigur ca memoria nu te inseala!



Desi pare periculos, nu este decat amuzant!

Martisorul meu



Acesta este martisorul pe care l-am trimis mai multor doamne si domnisoare. L-am trimis si catorva domni, asa, de kiki! Am primit foarte multe reactii si asta mi-a confirmat faptul ca oamenii asteapta semne de la alti oameni. Mai ales cei care nu recunosc asta! Nu am banuit cati oameni se sensibilizeaza, mai ales, la lucrurile simple. Cand vezi asemenea intamplari nu mai stii daca se te bucuri sau sa te intristezi. Tocmai pentru ca oscilezi, vremea si vremurile te condamna la uitare.

marți, martie 2

Emotia calatoriei de initiere




...o sa incepem sa scriem cu regularitate, dupa ce ne intoarcem din cea mai mare calatorie a vietii de pana acum. Luni, chiar in ziua in care Stefan implineste trei ani, tatal si fiu pornesc intr-o calatorie de initiere. Paradoxal, mai speriat este tatal.

Copilul iubeste zborul, se pare. Cu o oarecare regularitate, merge la Spitalul Judetean de Urgenta din Targu Mures doar ca sa mai vada "ce mai face" elicopterul. De multe ori, elicopterul "face bubu", adica doarme.

Luni, la ora 06,05 a.m. trebuie sa fim in avionul care decoleaza din Targu Mures spre Bucuresti. Stefan strange bani pentru bilet in portofelul propriu de aproape un an. Acum, avem ocazia sa impuscam mai multi iepuri in acelasi timp. Asa ca ne-am hotarat sa mergem la concertul Iris de la Teatrul National, sa "ne dam" cu metroul, sa facem afaceri, etc. Nu stim ce fel de afaceri, insa este important ca ne-am propus si asta.

La intoarcere, o sa postam impresii, fotografii, filmulete.

Cel mai mult ne dorim sa ne intalnim, iar, cu Cristi, Boro, Valter, Nelu si Relu.

"La bulivar, birjar! La bulivar!"


Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner