sâmbătă, iunie 30

"Hmm, ce oras frumos!... fabrici si uzine"




Orasul acesta, pe care il gasesc a fi cu dar de la Dumnezeu, se macina si coboara cu fiecare zi spre propria substanta. Cu fiecare sosire aici, dezamagirile cresc si mai mult. Eu nu stiu ce vad cei care traiesc zi de zi aici, insa mie mi se pare ca linistea aceasta prevesteste o mare nenorocire, ca zilele sunt tot mai putine pana cand se va declansa urgia.
Cum este si normal, pe puntea superioara a acestui "Titanic" ad-hoc dantaluiesc fara apasari sau resentimente mai ales cei care, constient sau din numai din prostie, carmesc taman catre impact, rotesc timonele (pluralul este corect folosit) astfel incat nimic sa nu mai lase nici macar urma sperantei de redresare.
Am vorbit in ultimele zile cu mai multi oameni care privesc spre SIDEX, actualmente Arcelor Mittal, la fel ca si cum ar privi un colos cu glezne de lut. Toti, dar toti, nu mai spera decat ca acest moment sa poata fi macar amanat: momentul prabusirii.
Altfel, daca poti sa privesti orasul cu detasare, el continua sa fie la fel de frumos ca atunci cand ma credeam aproape nemuritor, la fel ca si copilul fermecat, an de an, de o papadie de apa...

miercuri, iunie 27

Nespălata


Am poposit in orasul de la Dunare intr-seara in care caldura topea chiar si sufletul. Asfaltul era ca si untul lasat la soare, iar fantanile arteziene ale orasului nu mai reuseau sa imparta o boare cat de cat racoroasa.

Spre seara, pe faleza intesata de oameni molesiti de caldura din casele lor, am zabovit pana tarziu in noapte. Doar atunci am simtit ca mai avem o sansa la putina tihna termica. In timp ce ne intorceam catre casa, intamplarea a facut sa trecem pe langa unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale orasului, o fantana arteziana cu o istorie destul de zbuciumata, trecuta o vreme intr-o nemeritata stare de anonimat.

Putini dintre locuitorii orasului cunosc ceva despre autorul acestei lucrari, cand a fost inaugurata, cand a umblat in pribegie. Astazi, la fel de discreta ca in toata existenta ei, "Nespalata" pozeaza goala, cu o nerusinare deloc vinovata, spre incantarea trecatorilor invidiosi pentru racoarea in care este mereu invaluita.

Fara patima, mi-am amintit serile de vara in care aici se adunau tinerii cu chitarile, fara sa se cunoasca intre ei, dar poate ca vremurile acelea au apus definitiv...

marți, iunie 26

Implant dentar Straumann

Pe medicul stomatolog Neculai Pamfile il cunosc de multi ani. Intamplarea a facut ca intalnirea noastra sa nu se produca in cele mai bune conditii, insa, timpul a demonstrat ca nu tot ceea ce incepe sub auspicii neprielnice sfarseste tot asa. Trecand peste problema care, teoretic, ar fi trebuit sa ne indeparteze, i-am devenit pacient, mai mult decat fidel. Cu toate ca m-am mutat de multi ani din Galati, tot la el ma tratez.

Vara trecuta, in drumul spre mare, am facut si putin turism medical, ocazie cu care am avut parte de o interventie chirurgicala de implant dentar. Am avut emotii, insa totul a fost cu mult mai simplu decat in imaginatia mea. Dupa ce am trecul printr-o investigatie cu computerul tomograf, m-am prezentat la cabinetul prietenului meu, impacat cu nevoia suferintei. Mi-a recomandat sa aleg un implant Straumann, de parca eu m-as fi priceput, mi-a explicat care sunt avantajele cu o rabdare incredibila, insa toate dicutiile erau extrem de placute.
Aproape ca a trecut un an. Problemele pe care le aveam cu dantura sunt de domeniul trecutului, iar eu ma simt incredibil de bine. De multe ori, mai ales atunci cand sunt la masa, imi amintesc momentele in care, asezat in unitul dentar, discutam despre interventia chirurgicala in care urma ca eu sa fiu pacientul. Totul parea o joaca de copii, iar noi discutam de parca altii erau eroii intamplarii.
Ca sa fiu sincer, as vrea sa fac din acest articol un advertorial, sa ii pun link, sa il afle si alti oameni, insa nu are site. Are doar o adresa de mail pe care o verifica "din ani in Paste". Aproape prizonier in cabinetul sau, Nicu munceste "zi lumina", reconstruind momente de liniste ale altor oameni care se aseaza la masa, asemeni mie.

... Si cred am sa ii fac eu un site pe care sa-l gaseasca mai usor cei care au nevoie de implant dentar.
.

luni, iunie 25

Let's go!


A venit si vremea drumurilor, unele pe care le stim, altele pe care ni le-am dori. Cine mai stie ce-o fi?


duminică, iunie 24

Merita efortul

Ziua de ieri era una foarte speciala: buburuzele urmau sa faca excursia de adio, respectand un obicei care se impamantenise in ultimii ani, de aceasta daca insa existand si o semnificatie mai speciala. Educatoarea buburuza se pensioneaza, dupa o viata in care a crescut copii. Pe mai bine, altii mai putin, dupa cum a fost "materialul", insa pe toti cu aceeasi daruire, cu aceeasi pasiune pentru profesia pe care si-a ales-o.

Exact cu zece minute inainte de ora de adunare la gradinita s-a pornit o ploaie foarte hotarata, capabila sa treaca pana la piele in doar cateva secunde. Tot planul parea a fi compromis, nu am plecat acasa, ci am continuat sa facem socoteli, sa cautam variante. Cand dupa jumatate de ora, ploaia s-a oprit, am socotit ca acesta era semnul pe care il asteptam si am pornit catre locatia pe care o alesesem, incolonati intr-un convoi de masini. Am mai facut cateva cumparaturi, in graba, la un supermarket aflat la chiar iesirea din oras si ne-am pornit. Dupa numai cativa kilometri insa, ne aflam din nou in mijlocul unei ploi careia stergatoarele ii faceau fata cu mare greutate. Priveam drumul din fata, priveam si chipul educatoarei buburuza aflata pe bancheta din spate. Ea dezamagita. Vremea rea ii refuza o amintire, o bucurie pe care o merita.
Profitand de faptul ca eu eram cel care deschidea coloana, am continuat drumul, chiar daca pareaa fi o nebunie. Nu vreau sa ma gandesc cati dintre cei alfati in spate mi-au adresat ganduri, vorbe, injuraturi, dar au venit cu totii, iar efortul acesta colectiv a fost rasplatit. Soarele si-a intors fata catre noi, iar excursia a intrat intr-o matca fireasca.
Inca imi revin in minte imaginile pe care le vedeam in oglinda retrovizoare si ma gandesc ca un dram de curaj a reusit sa schimba istoricul unei zile si sa o transforme intr-o reusita, una foarte importanta. Si chiar daca ploaia nu s-ar fi oprit, educatoarea buburuza tot ar fi meritat sa incercam pana in ultima secunda sa ii facem bucuria pentru ca si dansa, ani la rand, a facut acelasi lucru cu copiii nostri, a crezut in ei si a incercat sa-i transforme in oamenii pe care ni-i dorim.

Merita efortul si l-am facut, ne ramane amintirea unei zile cu adevarat deosebita.

sâmbătă, iunie 23

Ultima serbare

Cum incepe si cum se termina cariera unui dascal?
Ce face ca la sfarsitul acestui drum sa aiba in preajma oameni care sa-i usureze apasarea momentului?

Serbarile, oricat de vesele ar fi in aparenta, au mereu un sambure amar. Fiecare dintre ele reprezinta cate o borna, iar ultima, cea care precede pensionarea dascalului este cel mai greu de consumat. Fie ca ai avut multumiri in profesie, fie ca nu te-ai consumat decat la limita bunului simt, momentul in care realizezi ca fiecare dintre secundele serbarii sunt ultimele, chiar daca ele seamana izbitor de mult cu altele, din anii anteriori, momentul acela este sfredelitor. El scoate din ungherele uitate ale mintii o multime de copii care si-au inceput povestile in grupa buburuzelor, care s-au succedat an de an, unii pe ceilalti. Unii dintre ei sunt astazi parintii celor care se despart de educatoarea-buburuza.

Simpla fotografie de grup, la o serbare de sfarsit de gradinita. Si de cariera!

vineri, iunie 22

Cartofi pai




O gustare, pe fuga, intr-o zi caniculara.
Paste cateva minute plecam la serbarea de sfarsit de an.

Inca o borna.

duminică, iunie 17

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei


Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

vineri, iunie 15

Un sfarsit e un inceput



Se intampla sa te superi, sa sudui si sa te juri ca nu vrei sa mai auzi niciodata de cel care ti-a gresit. Privesti in urma si nu mai vrei sa vezi nimic bun, toate parandu-ti a fi simple intamplari. Meritele isi pierd toate contururile amestecandu-se intr-o magma anosta. Tu, nedreptatitul, neiertatorul, simti nevoia sa il pedepsesti.

Dar la un moment dat, intr-un moment de rascruce al existentei sale, el te asteapta sa-i fii alaturi sa traiesti alaturi de el obucurie puternica, un moment de triumf al sau. Tu, nedreptatitul, neiertatorul, simti nevoia sa-l pedepsesti.

Apoi iti amintesti despre toate pe care tu le-ai gresit si nu le-ai mai indreptat, ba pe unele chiar le-ai desavartit in strambaciune si nu ti-a mai pasat. Ai ras si ai trecut mai departe avand partasa propria-ti trufie. Tu, iertatorul, te-ai indurat.

Astazi, la orele pranzului, Cosmin ne asteapta sa-i fim alaturi in momentul in care se desparte de studentie. O sa fim acolo cu speranta ca o sa reusim sa-i implinim bucuria unui sfarsit, nou inceput.

miercuri, iunie 13

Duios, Anda scria



Vine o vreme cand somnul incepe sa devina un refugiu, sa il cauti chiar si cand nu iti este foarte necesar, doar ca sa te ascunzi de toate cele care par sa te copleseasca. Profiti si de faptul ca nu visezi, sau poate ca doar nu iti mai amintesti nimic, insa diminetile iti sunt tot mai grele. Te trezesti ca si cum ar fi o pedeapsa, oftezi nedeslusit, apoi cauti sa mai furi somnul, te amgesti ca visezi ceva la care ai incetat sa mai speri. Ti-s gandurile vraiste, la fel ca viata, iar putinele dorinte care te mai mobilizeaza nu mai sunt ale tale ci ale celor care speri tu sa nu repete greselile tale.

Si vin diminetile asemeni mataniilor din sirag, unele terne, altele vii. Tu stai si te intrebi unde s-au pierdut vremurile in care gandeai ca zilele sunt prea scurte, iar somnul ti se parea un lux prea mare si pe care nu ti-l permiteai?
Aproape ca niste anomalii, vin uneori si niste dimineti pornite intr-o tihna pe care o credeai deja straina, in care un gest pornit dintr-un loc pe care ochii tai nu l-au vazut niciodata, de la un om care o singura data in viata ti-a strans mana, acel singur gest simplu te face sa te scuturi, sa reincepi sa-ti doresti...

Dimineata, inainte sa simt aburul de cafea, am gasit un mesaj extrem de scurt, un e-mail aruncat peste Atlantic. Mi s-a parut ca toate necazurile pot sa se intoarca in propria-mi cutie a Pandorei si sa astepte, putin. Vreau un mic ragaz, in care sa ma minunez cum "Duios, Anda scria..."
.

luni, iunie 11

Mingea

Intreaga copilarie mi-a fost marcata de un film pe care l-am vazut si inteles, poate, mult prea devreme: "Mingea" in regia lui Andrei Blaier. Imi amintesc foarte bine si acum cat de intrigat eram de atmosfera apasatoare, de tristetea care razbatea din fiecare cadru, o tristete indusa independent de poveste.
Mi-a ramas in minte ardoarea cu care copilul din film isi dorea o minge de piele, transformand viata tatalui sau intr-un calvar cu mult mai greu de suportat decat saracia careia trebuia sa-i faca fata. In final, parintele, dezamagit de toate nereusitele sale in a-si gasi o slujba, ajunge sa isi vanda singurul palton pe care il avea si trebuie sa infrunte iarna acoperindu-si trupul bolnav doar cu o haina subtire. Pentru ca drama sa fie si mai mare, nici chiar acest gest nu este suficient, fatalitatea lovind din nou, nemilos: ramane si fara acesti bani. Imi amintesc clar, vazandu-i suferinta cu care se intorcea acasa si punea capul in pamant, plangand pe furis, nemaiavand curaj nici macar sa-i ii raspunda copilului care numara zilele pana cand i se promisese ca o va avea.

Privesc chiar acum una dintre mingile cu care ne antrenam aproape zilnic. Este aproape distrusa, traindu-si ultimele zile. In scurt timp nu va mai fi decat un obiect dispensabil, lasand in urma sa atat de multe amintiri, unele dintre ele nespus de dragi....

Stau si privesc aceasta minge (aproape de nerecunoscut!), timp in care imi amintesc socul pe care l-am avut in finalul filmului lui Andrei Blaier. Copilul ajunge sa primeasca mingea pe care si-o dorea, insa abia atunci ni se arata amanuntul care schimba toate sensurile povestii: ultimele cadre ale filmului ne arata picioarele protezate, incapabile sa sustina trupul firav...

Linii de camp


Astazi, cand incep sa apara rezultatele votului de ieri, mi se reconfirma un adevar pe care l-am simtit si eu, pe propria-mi piele, cu ceva ani inurma, si anume faptul ca in marea lor majoritate, covarsitoare de-a dreptul, oamenii care au succes sunt cei care au putereade a aduna in jurul lor cat mai multi oportunisti. Interesul lor, oricat de marunt si de meschin este liantul care il tine in preajma, asemeni unui caine langa macelarie.
Ieri, spre seara, un personaj de care aud din ce in ce mai rar, temendu-se ca din urne ar putea iesi altcineva decat cei care i-ar putea da cate o mana de ajutor, a iesit sa adune, pe ultima suta de metri, voturilor tuturor celor pe care ii cunostea si ar fi putut lipsi, chiar si pe cei cu care nu mai schimbase o vorba de foarte, foarte mult timp....
Chiar daca facea asta pentru un om pe care il cred a fi de calitate, tot nu am putut sa nu revad imaginea piliturii de fier in preajma magnetului. Omul cu greutate este acela care aduna si apoi ordoneaza oportunistii pe propriile linii de camp. Apoi, fara sa le spuna, se insingureaza tot mai mult, prizonier al propriilor constructii de spatii de influenta; de acolo, tot mai trist, ii dispretuieste tot mai sincer si mai viral...

vineri, iunie 8

Copaci uscati




Ieri, pe drumul de intoarcere de la gradinita, ca prin vis, mi s-a parut ca m-a strigat cineva. Aproape ca ma pregateam sa ignor aceasta senzatie, cand m-am trezit aproape instant cu cineva in fata, iar "cineva"-ul acesta imi strangea deja mana. Mai facusem asta in urma cu doi ani, in curtea bisericii noastre, intr-o zi de duminica. La fel ca si acum, am insailat un dialog scurt, de complezenta, in care ne interesam reciproc de cate ceva legat de celalalt si tot ca si atunci am avut senzatia ca fiecare a vorbit mai mult pentru el. Eu chiar am fost si mai implicat, laudandu-ma si eu cu ce mi-a venit la gura, doar doar o trece si asta fara sa derapez in penibilul regasirii pe care nu si-a dorit-o nimeni.
La un moment dat, ca prin minune, sansa a facut sa ne amintim ca fiecare dintre noi asteptam curierul, salvatorul, spre marele nostru noroc in locuri diferite. Ne-am dat iar mana, aproape fara sa ne privim, apoi ne-am vazut de vietile noastre.
Nu stiu daca exista vreo asemanare, insa chiar in timpul in care vorbeam cu prietenul redescoperit din intamplare m-am gandit la un copac uscat, aflat la marginea unei paduri prin care trecem atunci cand mergem la Idrifaia. Aflat chiar la marginea unui palc de stejari, a avut ghinionul ca a fost preferatul pasarilor care scormonesc intr-o balta din apropiere. Acolo, pe ramurile lui, au tot adus un namol care nu i-a priit, iar el, s-a uscat din picioare, ramanand doar ca un cuier extrem se semet.
Oare cum se pastreaza prieteniile, altfel decat asezonandu-le si cu putin interes?

miercuri, iunie 6

Brigada motorizată

Imi este tot mai greu sa ma mai adun si sa scriu mai departe despre cele care ni se intampla. Justitia din Romania a ajuns o curva care merge cu cel care plateste mai mult, motiv pentru care cred cu tarie ca o sa ajungem sa ne facem singuri dreptate.
Imi este sila cand vad atata decadenta tocmai acolo de unde ar trebui sa existe cea mai apriga autoexigenta.

Crapati dracului cu totii, mafioti cu gulere albe! Jigodii cu aer de curve virgine!

Intr-o buna zi. o sa vina dupa voi "brigada mobila", cu mitraliera montata pe afet.

sâmbătă, iunie 2

Echipa noastra

Am intrat in concurs, fara inhibitii, convinsi ca am venit aici pentru a castiga. In fond, cvartetul acesta are toate datele care justifica speranta unei clasari mai mult decat remarcabila. Nu am venit aici ca sa facem doar prezenta, iar semnele ne sunt favorabile.
Oare cat va ajunge sa valoreze aceasta imagine, peste timp, atunci cand toata aceasta lupta a noastra va fi o amintire si atat? Ce va ramane in acesti patru coechipieri in memorie, cum se vor simti atunci cand vor regasi aceasta imagine a unui moment de maxima concentrare inaintea unei adevarate batalii pentru a clasare cat mai buna?
La start, cand toate toate emotiile asteptarii au fost lasate la o parte, aceasta a fost imaginea primelor momente de incordare.
Restul, a fost instinct si maxima concentrare.
Hai buburuzele!

vineri, iunie 1

Primul concurs de desen










Ne punem la drum, catre Deva. Am castigat dreptul de participare la faza finala a unui concurs de desen al unei reviste pentru copii. Este foarte adevarat, ne-a ajutat si norocul. Nu stim mare lucru despre toate cele care ne asteapta acolo, insa pornim cu speranta si cu bucuria primei provocari artistice, cu determinarea necesara unei astfel de incercari.

Zi pornita firesc, ca si cum nu s-ar deosebi cu nimic de toate celelalte. Si totusi, aceasta este o borna noua: prima intrecere in afara mediului nostru familiar. Am pornit intr-o prima calatorie de initiere...

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner