duminică, octombrie 30

Fluture la felinar



De ce să mai teci prin locurile de care te-ai rupt? De ce să te întorci acolo unde trufia cu care ai întors odată spatele să îți fie plătită cu simpla revelație a uitării, cu dovada clară a uitării sau a ignorării unor amintiri pe care le-ai purtat tot timpul cu tine. De ce să te mai întorci și să cauți într-o cutie cu piese puzzle adunate din fotografii care nu sunt numai ale tale? Ce rost ar avea să scormonesti între ele doar că să mai recompui cel mult niște frânturi din imaginile palide ale amintirilor chinuitoare? De ce?

Te-ai întors în orașul în care nu ți-au mai rămas decât niște lumini palide la ferestrele celor în ale căror povești nu mai ai loc decât accidental, dar și atunci numai ca un fluture la felinar. Dar tu te-ai întors!

sâmbătă, octombrie 29

Halloween – A perfect World


Nu îmi plac sărbătorile care nu sunt ale pământului, care nu vin dintr-un filon pe care să-l simt și al celor între care m-am născut și am crescut. Și totuși, există una pe care am ajuns să o prețuiesc datorită unui film care a reușit să-mi marcheze copilăria, tocmai a pătruns într-o zonă din care nimic nu o mai poate scoate.
De fiecare dată când revăd acest film mă impresionează povestea candorii imposibil de amputat din sufletul unui copil, indiferent de situațiile dure care pot să apară în viață. Cum să nu te impresioneze naturalețea cu care, chiar și în mijlocul unei posibile amenințări, vârsta nevinovăției își cere drepturile prin glasul lui Philip și ignoră pericolul în favoarea lui Casper, fantoma prietenoasă.
Ne pregătim de Halloween, sărbătoarea care nu este a noastră, dar care prin puterea unei povești a reușit să fie și a noastă, tocmai pentru că vorbește despre un adevăr fundamental: ochii unui copil nu vede altceva decât A perfect World.

joi, octombrie 27

Ciuboțele ogarului cenușiu

Astăzi am coborât din pod ciuboțelele ogarului nostru cenușiu.
Anotimpurile vin și pleacă într-o fugă tot mai nebună. Parcă mai ieri soseam în Vama Veche, iar marea ne răsplătea cu briza ei caldă. Acum, chiar dacă nu toate cele care urmează să vină ne convin și ne pregătim să le înfruntăm, totuși, nu putem să nu recunoaștem că plănuim ce să le cerem moșilor care stau să vină. Anotimp vine, un altul pleacă!

Noi i-am dat ogarului cenușiu ciuboțelele cu care să taie mai bine troienele. Iarna poate veni!
.

miercuri, octombrie 26

Copiii din oamenii mari

În ultima vreme mi-am găsit câțiva prieteni și colegi din copilărie cu ajutorul facebook. Cu unii am schimbat câteva vorbe, cu alții am devenit "friends” și atât! Mi-a fost clar că o parte dintre aceste avatare regăsite datorită unor nume ale unor copii din trecut nu mai au prea mare legătură cu cei pe care îi cunoșteam eu. Acum, în fața tastaturilor stau niște maturi apăsați de probleme, de obligații curente, de frustrări adunate în timp. Mulți dintre ei sunt prea sătui de ale lor pentru ca să mai simtă vreo chemare pentru amintiri care (cel mai probabil) le-ar face și mai mult rău.
Însă, există și o altă categorie, aceea a oamenilor care au păstrat în lada lor de zestre cele mai frumoase amintiri cu sfințenie. Îi regăsești cu o bucurie care reușește să transceada chiar și ecranul rece pe care îl au în față generând un flux instant cu cel regăsit. Îți dai seama că, în ciudă îndepărtării albiilor pe care a ales să-i curgă viața, fiecare dintre cei doi care se regăsesc a păstrat un canal de comunicare pe care l-a întreținut în speranța unei eventuale reîntâlniri. Odată apărută ocazia, totul reânvie de parcă nici nu ar fi trecut anii... făra să simtă nevoia unui "like".

În câteva dintre avatare am regăsit copiii pe care îi știam, travestiți în niște oameni mari.
.

marți, octombrie 25

Steagul

Ce pot să aștept de la copilul meu peste ani dacă nu pot să-i arăt că omul este mai întâi dator să respecte dacă așteaptă să fie respectat. Acest principiu al fizicii se aplică perfect și în relațiile dintre oameni. Tocmai din acest motiv mă simt agresat direct de grosolănia președintelui Băsescu, cel care a dat tonul unei mârlănii la care până și preanefericitul se prinde în hora bocilor și a robertelor.

Oameni buni, nu sunt monarhist, dar îmi este rușine pentru că ne conduce un om care are apucături de vedetă rock, capabil să bea direct din sticlă și să își arunce hainele în mulțime, ba chiar să-i mai și altoiască pe unii dintre ei.

Nu îmi place să aduc politica aici, însă ziua aceasta este istorică. Aceasta este ziua în care o mână de oameni și-au permis să își șteargă mâinile unsuroase pe unul dintre simbolurile acestui neam în bejanie. Regele este un steag, poate chiar unul de luptă. De ce să-l călcăm în picioare?

luni, octombrie 24

Încă o seară cu Weepies

Atunci când simți că riști să adormi (a câtă oară?) cu laptopul în brațe, să deschizi în browser site-ul trupei Weepies este garanția unui somn tihnit. Oamenii ăștia cântă așa cum respiră, din prima și până în ultima clipă, fără să lase altceva decât impresia de liniște a sufletului și desfătare a minții.

Ascultându-i, reascultându-i, iar și iar, obsesiv, sfârșesc prin a adormi fericit, chiar dacă realizez că este dureros de adevărat... "Can't Go Back Now".
Weepies este numele unui bilet de călătorie înspre o lume care nu mai există, de mult!

Justiție legată la mâini


O știm cu toții, măcar din auzite. Își ține fruntea sus oricâte vorbe de ocară i-ar fi aruncate de către cei care ajung să o cunoască direct. Nu-i pasă de nimic, ba chiar îi pedepsește pe cei care îndrăznesc să se mire de frivolitatea ei.

Au trecut patru ani de când ne înclinăm capul în fața ei, îi povestim problemele noastre și așteptăm de la ea se ne dea dreptatea, fie ea și trunchiată. Ea ne privește în ochi, apoi, la fel că o femeiușcă de trotuar, zâmbește celor care îi sunt mai aproape. Deși ar trebui să aibă ochii legați, ea are defapt legate mâinile, dedându-se la pervertirea sensurilor pe care le au gesturile sale, transformându-le în adevărate tragedii ale celor ajunși în mrejele ei. În timpul acesta, destinele unor oameni pierd oportunități unice în viață, numai pentru că viața nu are vreme să aștepte după hachițele ei. Dar doamnei care răspunde la numele Justiția nu-i pasă. Este atentă să vadă doar cine plătește mai mult și atât!

sâmbătă, octombrie 22

Pe care dintre ele să aleg?



De fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic! Înțelegi? Înțelegi? Amândouă echipele sunt, fiecare in parte, echipa orașului nostru.
În primăvară sufeream și ne bucuram la primul nostru meci pe un stadion. Jucau echipele orașelor noastre și ne doream să câștige amândouă. Așa am fi vrut și în această seară, chiar dacă nu este cu putință.
Cu toate acestea, în această seară noi am fost cei care au făcut diferență: FCM Târgu Mureș - Oțelul Galați 1 -2
Deci, cine a făcut diferența????



Alba/neagra, ediție limitată

Dimineața această am fost provocat la o alba/neagra de casă, ediție limitată, îngrijită și promovată de..... SpiderMan.



Aici gasiți o poveste despre o vulpe frumoasă!
.

vineri, octombrie 21

Muzică de negri bețivi

Astăzi am început o postare care devine tot mă mare și mai mare. Cu toate acestea, toată ziua am simțit așa:



Dar îmi sunt aproape și alte stări de spirit, puțin mai vechi.
.

joi, octombrie 20

Să nu plângi, Mihăiță Neșu! Să nu plângi!

Încerc să îmi imaginez ce simte Mihăiță Neșu în fața televizorului atunci când își vede echipa de suflet ajunsă doar o umbră, chiar și aceea extrem de străvezie. Maccabi Haifa - Steaua 5-0

Oare cei care au intrat astăzi în teren își mai amintesc cu câtă determinare juca Mihăiță? Oare nu le crapă obrazul de rușine la gândul că l-au făcut să sufere pe cel care le-a dat o incredibilă lecție de demnitate, dar mai ales de determinare în lupta cu suferința.

Steaua este încă un exemplu de nestemată cufundată în noroi, așa cum tot vedem de mai bine de douăzeci de ani încoace. La fel ca în "Tănase Scatiu", am măritat prințesa cu grobianul, sau altfel spus, am dat briciul la maimuță.

Nu ne-a mai rămas nici bucuria fotbalului!

Pincipiul vaselor comunicante

Mă întreb adesea de ce sunt tot mai rare situațiile în care să întâlnești pe stradă sau aiurea oameni zâmbitori, relaxați și optimiști, oameni care să insufle liniștea și tihna unei vieți normale. Nu reușesc să îmi dau răspunsuri clare, niciodată. Mereu le acord circumstanțe atenuante tocmai pentru că îmi dau seama că și ei ar putea să gândească exact același lucruri atunci când le ies în cale: mereu grăbit și (aparent) dezinteresat de ceea ce este în jur, îndreptându-mă decis către ceva, mai tot timpul cu capul în pământ, muncit de gânduri, gânduri.
Și dacă fiecare dintre noi suntem suprasaturați de propriile probleme, cum să mai avem răbdarea de a privi și asculta spre cele care nu ne aparțin, pe care le putem ocoli oripilați sau pur și simplu indiferenți. Prin comparație, oricât de vulgară ar fi comparația, imaginati-vă o hazna ale cărei fiecare dintre bazine a ajuns la limita superioară, iar lăturile cotinua să vină în ritm constant (la etaj, nimeni nu știe, sau nu îi pasă!). Acumularea continuând chiar în ciuda depășirii capacității, singura necunoscută rămâne locul în care se va petrece refularea, veriga slabă a acestei instalații din care va erupe hândelul, zonă în care zoaiele puturoase vor pângări chiar și zâmbetele tâmpe.


Dar chiar și în această situație dictată de rigorile fizicii (ca știință riguroasă) mai există oameni care să se încăpățâneze să surâdă, chiar să râdă din toată inima, cu toate că unii dintre ei ascund adevărate drame chiar în sufletul lor. Îmi este drag să văd că mai există oameni care se trudesc să recompună imaginea unui zâmbet strălucitor într-un puzzle policrom.

De cele mai mult ori, acești oameni trudesc neștiuți de aproape nimeni la contruirea unui sistem paralel, al lor, în care zâmbetul își caută propriile recipiente pe care să le invadeze, cu speranța zilei în care acestea să devină neîncăpătoare, declanșând un cataclism al râsului și al fericirii.

700

Am trecut de această bornă în privința numărului postărilor de pe acest blog. Nu vreau să fac bilanțuri, însă îmi face plăcere să mă întorc la trei dintre postările cele mai dragi mie:

1. Speranța

2. Pilda

3. Recunoştința

miercuri, octombrie 19

Să crești cu privirea sus

De multe ori privim spre performerii arenelor, oameni care ajunși în apogeul carierelor lor sportive par să depășească limitele corpului omenesc, să întreacă toate așteptările de bunsimt ale propriilor suporteri, mergând direct în legendă. Unii dintre ei fac toate acestea cu demnitate, cu onestitate. Alții, metamorfozați de propria trufie, ajung să devină niște caractere respingătoare, cantonate în egoism și suficientă, complet dezinteresați chiar și de cei al căror idol au ajuns să fie.

Nu încape îndoială, sportivul trebuie să fie un exploatator cinic al propriilor atuuri fizice, să le șlefuiască obsesiv pentru cele câteva clipe de triumf, de nemurire, atunci când simte laurii pe frunte și se transformă într-o cutie de rezonanță pentru imnul național, pe podium. Însă, nu de puține ori vedem cum astfel de superoameni uită să revină cu picioarele pe pământ în viața de zi cu zi, să se comporte decent și să își permită luxul unor slăbiciuni de moment. Până la urmă, oricâte performanțe ai avea, oricâte medalii ai aduna, rămâi un om care are parte de o glorie efemeră. Mulți antrenori nu se ocupă de sufletul viitorului performer, nu îi arată că poate să fie campion fără să renunțe la dimensiunea sa umană.

Copilul din imagine este Sebastian Vettel. Aproape că se vede cât de speriat este în preajma eroului, idolului său, campionul Michael Shumacher. Astăzi, copilul se pregătește să urce pe prima treaptă a podiumului mondial al Formulei 1. Poveștile, toate, fără excepție, au un moment de început, o secundă în care chimia unei emoții hotărăște albia viitoarelor căi.

Privind această imagine mă tot întreb ce a gândit acest copil atunci când și-a văzut idolul într-un moment de slăbiciune omenească?

Acesta este motivul pentru care mi-aș fi dorit să nu fi avut parte de aceste secunde grele. Cum ar fi privit oare fiul meu lacrimile lui Liviu Antal, dar capul plecat al lui Sergiu Costin?

marți, octombrie 18

Se putea


Oare se va mai întâmpla cândva să trăim o astfel de seară?
De ce ne lipsește curajul să fim puțin mai îndrăzneți?
În această seară se putea mai mult! Mult mai mult decat 0-2.
Și chiar dacă nu a fost să fie, tot nu trebuie să uităm să-i încurajăm:
Hai Oțelul Galați!

Secunde grele



Se joacă la acest moment, iar scorul este 0-0. Jocul de până acum ne lasă să sperăm că minunea este posibilă.

Încă nu a trecut apăsarea începutului de meci, atunci când l-am privit pe copilul în locul căruia ar fi trebuit să fie fiul meu. Secunde grele, chinuitoare. O astfel de întâmplare lasă o rană imposibil de vindecat.

Această fotografie putea să arate altfel.

David și Goliat


Nu pot să fiu absurd și să-i condamn pe organizatorii selecției copiilor vedete de la meciul din această seară de pe Național Arena, dar nu pot să nu mă consum pentru că o astfel de experiență, mai ales dacă o trăiești la o vârstă foarte mică, poate să fie răscrucea drumurilor viitoare ale copilului, să fie imboldul de a alege o cale anume și apoi motivația urmăririi cu tenacitate a unei cariere la nivel înalt.

Mulți îmi reproșează că încerc cu prea mare tenacitate să-mi aduc fiul în jurul unor oameni care au reușit să facă performanță în viață, să îi vadă și să-i atingă, să știe că sunt oameni obișnuiți până la un punct, că diferențele sunt făcute de doar de talent și de muncă.

Bineînțeles că am simțit o frustrare imensă atunci când am fost descalificați, când s-au năruit speranțele noastre. Mi-am amintit o întâmplare a copilăriei mele, atunci când am participat la o competiție sportivă în Sala Sporturilor din Galați, în fața unor tribune arhipline. Nici acum nu pot să spun că am uitat fiorul pe care mi l-a dat vacarmul suporterilor, pulsul mărit la intonarea imnului, gândurile care aproape că erau anchilozate și în locul cărora instinctele dictau cele mai bune și mai eficiente mișcări.

Nu o să fim în această seară pe gazonul pe care echipa noastră, Oțelul Galați, o să pornească un nou episod al luptei dintre David și Goliat, dar chiar cu riscul de a fi caraghioși, noi o să sperăm să-i învingă pe cei de la Manchester United.
Nimic nu este imposibil. Nimic! Așa cum nu era imposibil să fim și noi atât de aproape de echipa noastră, să le insuflăm chiar din teren dorința de a săvârși minunea.



Hai Oțelul Galați! Puteți să învingeți și fără noi, chiar dacă asta ar fi o minune! Voi sunteți idolii nostri vii, chiar și atunci când nu învingeți.

duminică, octombrie 16

Mai lungă-mi pare calea




"... acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor..."

La pranz, in pasul Oituz prognoza nu era linistitoare. Iar vara părea incredibil de departe.

Lucrurile simple ale vieții



Lucrurile simple ale vieții vin și trec simplu, într-o liniște nefirească, fără să-și primească mai nimic din ceea ce ar merita.

Ieri, la Brăila, am găsit frumusețea brizei Dunării, acea pală rece de vânt pe care oamenii locului nu o mai prețuiesc tocmai pentru că o au zilnic, se trezesc și adorm cu ea în preajmă. Și chiar dacă uneori a reușit să ducă frigul până aproape de os, tot nu a putut să ne îndepărteze de o amintire frumoasă, amintirea momentelor în care am fost lupi de apă dulce, într-un alt exercițiu de bucurie în fața lucrurilor simple ale vieții...

sâmbătă, octombrie 15

BlogMeet Brăila - Galați







Oare despre ce vorbesc ăștia aici????

vineri, octombrie 14

O intrare în… Sistem

Am participat la tombola organizată de către Primăria Târgu Mureș cu ocazia lansării oficiale a serviciului de colectare a taxelor și a impozitelor online, utilizând cardurile bancare. Nu am câștigat, însă tot ne-am ales cu ceva: un concert al trupei Sistem, cea care a reușit să ridice temperatura din Piața Trandafirilor.

Tinerii zdrăngănitori au făcut un spectacol impresionant, chiar dacă pregătit în pripă. Pentru noi a fost un exercițiu de introducere în lumea percuției urbane, la butoaie și la diverse cutii, dovadă a faptului că dacă ai idei, discursul îți este mereu interesant.

Apoi, am plecat în mare viteză spre următoarea locație, hotărâți să întâlnim un om pe care îl așteptăm cam de multișor....
.

Am păcătuit

Am ratat o amintire fabuloasă. Pur și simplu am fost la un pas de a ne număra între cei douăzeci și doi de copii care urmează să pătrundă în teren alături de jucători pentru intonarea imnurilor la meciul de Champions League dintre Oțelul Galați și Manchester United.

În cursul dimineții am primit un telefon care mă anunța că fiul meu este câștigătorul tragerii la sorți pentru alegerea prichindeilor care să fie vedete timp de câteva minute. Am simțit un nod în gât și am rugat-o pe domnișoară să revină cu telefonul după un sfert de oră. Pur și simplu îmi dăduseră lacrimile și nu îmi mai ajungea aerul la gândul că tocmai copilului meu i se arată șansa de a avea o astfel de amintire, să simtă emoția tunelului în așteptarea semnalului de intrare în teren, fiorul pe care ți-l dă stadionul atunci când își aclamă idolii. Nu îmi venea să cred că este posibil, mai ales că asta s-ar fi întâmplat tocmai atunci când echipa orașului nostru întâlnea una dintre cele mai celebre echipe din lume.

În urmă cu câteva minute, după ce am trimis documentele de identitate, am fost anunțați despre invalidarea noastră în calitate de câștigători: vârstă trebuia să fie cuprinsă între șapte și nouă ani, exact. Așa că am fost descalificați.

Marți, în fața televizorului, o să-i privim pe cei douăzeci și doi, încercând să ne dăm seamă unde puteam să fim și noi, dar mai ales cântând pentru echipa care nu prea are șanse să învingă, dar este a noastră și trebuie să știe că ea este cea careia îi spunem din tot sufletul "you'll never walk alone".
.

O pală de vânt




De câteva zile tot am scuturat nucul din fața ferestrei noastre. Cu toate acestea, cu toată truda noastră, nu am reușit să deranjăm din culcușul lor câteva nuci care stau într-un echilibru absolut instabil.
Mergem foarte des la fereastră și încercăm să prindem momentul, să fim acolo atunci când o să vină pala aceea, finală, însă cel mai probabil o să lovească numai atunci când martorii vor lipsi.

Căci hoțului de hoț îi este frică...

joi, octombrie 13

Soarele s-a dus la bubu

Zilele trecute a făcut un desen, în secret. Atunci când am vrut să mă apropii și să văd la ce anume se trudește m-a alungat cu foarte mare hotărâre iar eu m-am conformat. Mai târziu m-a chemat și mi l-a arătat, apoi mi-a explicat ce a desenat: "Un copil cu tricou verde merge la biserica de lângă nuc pentru că bate clopotul așa de tare încât păsările s-au ridicat și zboară ca nebunele”.

Seara, soarele care era desenat cu un marker galben nu se mai vedea la lumina artificială, așa că a urmat întrebarea firească: "Unde a dispărut soarele?” Câteva secunde nu am știut ce să-i răspund, apoi mi-a venit cea mai bună idee: "soarele s-a dus să facă bubu (un fel de somn), ceea ce ar trebui să facem și noi”.

Și am mers la culcare atât de firesc încât părea că suntem tot intr-o poveste.
.

miercuri, octombrie 12

Cu iPad-ul în Sistem

Pe ultima sută de metri ne-am hotărât să ne schimbăm parola de pe ghișeul.ro pentru a putea participa la tombola organizată de către Primăria Târgu Mureș, la inițiativa și datorită perseverenței doctorului-primar Dorin Florea. .
Orice început de drum este dificil iar reticențele sunt un balast greu de urnit. Cu toate acestea, orașul nostru este în fruntea celor care pornesc pe acest drum, al colectării taxelor și impozitelor, dar și a amenzilor cu ajutorul cardurilor bancare.

Vineri, chiar înainte de a porni către blogMeet-ul din Brăila, o să fim în Piața Trandafirilor la concertul pe care primăria l-a pus la cale cu ocazia intrării în Sistem.

Să ne țineți pumnii strânși, că tare bine ne-ar sta cu un iPad între noi, macar de data asta!
.

Începutul unei zile de miercuri







În dimineața zilei trecute mi-a fost dat să văd această imagine și mi-am amintit de Valeriu Sterian ...

marți, octombrie 11

Aeroportul personal




Nu mă mai satur să-l privesc uneori, mai ales atunci când se joacă din toată ființa, când preocuparea pentru ceea ce face, își imaginează în poveștile pe care și le construiește singur se transformă aproape în stare de transă. Avioane, elicoptere, navete spațiale, fel de fel de zburătoare adunate toate în jurul său îi acaparează complet mintea, i-o subjugă total jocului, la fel cum pe mine, acest tablou, mă face să nu-mi mai doresc decât sănătate, atât!
Restul vin singure...

Spărgătorul de nuci


Ultima găselniță pentru un dejun plin de poftă și un somn de prânz fără proteste este popasul de sub nuc, la întoarcerea de la grădiniță. Toate acestea devin o plăcere după ce scuturăm nucul (aici intervine secretul!) și adunăm roadele de pe caldarâm.

De ieri am început să facem provizii pentru iarnă scuturând nucile din fața ferestrei noastre. Interesant este că reușim aceste performanțe în condițiile în care Ștefan scutură de mama focului magnolia aflată în imediata apropiere a nucului. Aproape că îl trec toate sudorile în încercarea de a scutura cât mai puternic trunchiul sărmanului pom, dar rezultatele merită toată încrâncenarea. Nucile cad cu nemiluita, iar copilul umple câte o sacoșică plină, apoi intră în casă cu aerul triumfător al unui cuceritor: el este convins că totul se datorează faptului că mănâncă și doarme ca la carte, de unde și puterile incredibile pe care le are...















De la balcon, o mână nevăzută scutură nucul taman atunci când se cutremură și magnolia, dar nu este decât o simplă coincidență fără importanță.


Iar nucile curg râu...

luni, octombrie 10

Un simplu afiș, pe un stâlp


Așa am aflat despre selecțiile organizate de F.C.M. Târgu Mureș, într-una dintre zilele în care ne-am oprit în complexul comercial din cartier ca să ne dedulcim la câte o înghețată. Erau căutați copii cu aptitudini pentru fotbal care să fie născuți în 2004. Am făcut repede socoteală și am realizat faptul că nu ne lipsesc decât trei ani, aproape jumătate din cei care se cereau.


Am mai povestit aici despre faptul că mă implic în viața grupei buburuzelor, la grădinița fiului meu. De multe ori am ieșit pe terenul sintetic al Gimnaziului Romulus Guga ca să facem mișcare. Aproape de fiecare dată am încercat să jucăm și diverse forme de fotbal, adaptate vârstei prichindeilor. Chiar și așa, nu am putut să nu remarc faptul că Edi, unul dintre copii lovește mingea cu piciorul incredibil de bine și de puternic.

La începutul anului școlar am mers la primul antrenament, la care au fost acceptați amândoi copiii. A fost o excepție, dar nu și pentru Edi, care a reușit să marcheze un gol de la prima lui intrare în teren.


De atunci, aflu că la aproape fiecare antrenament reușește să marcheze, că este unul dintre copii foarte promițători. Am multă bucurie atunci când mă gândesc că ar putea să ajungă un fotbalist care să aibă tribunele la picioare, numai să fie sănătos și muncitor, iar părinții să poată să-i acorde tot sprijinul de care o să aibă nevoie.


Oare o să pot să mă laud peste ani că am și eu un merit mic în descoperirea unui mare talent?
Oare o să conteze acel simplu afiș, pe un stâlp?


Să fie oare acestea viitoare "fotografii document"?

duminică, octombrie 9

Recoltele lăsate neculese


Ani în șir am luat parte la culesul viilor bunicilor mei, apoi pe cele ale "întregului popor" (în practica agricolă din liceu), mai târziu pe cele ale noilor mei bunici, cei dobândiți...

Îmi este dor de serile acelea în care cădeam frânt de oboseală, lipicios din cap și până în călcâie de la poama prelinsă din coșurile de nuiele în care o culegeam. Sigur, acum văd altfel rosturile, sânt mult mai tentat să prețuiesc simbolurile fiecărei întâmplări ale acestui ritual.

Bunicul meu și-a iubit toate roadele și a știut să păstreze sărbătoarea fiecărei zile a culesului. Erau zilele în care oamenii făceau semnul crucii cu mare evlavie, își plănuiau (atât cât puteau) viețile lor anoste.
Mi-am amintit cum era în casa bunicilor privind gutuile adevărate, aproape palpabile ale Teodorei, am retrăit emoția simplă a culesului la vie. Am revăzut gutuiul din fața bucătăriei de vară, dar și poamele acestuia stând înfășate în hârtie de ziar din geamul odăii în care era războiul de țesut. Câte amintiri în câteva imagini comune multora dintre noi!

Bunicul meu, Palade Butuman din Chiraftei, a fost un om pe care viața la chinuit, i-a furat tinerețea. Întâi războiul, apoi pușcăria pentru că era chiabur, apoi viața de ceapist.

Lui, bunicului meu, îi datorez multe dintre lecțiile de viață care mi-au venit atunci când trebuia, servite mereu cu câte o poveste, poate chiar fabricate. Avea de crescut un moștenitor, iar eu sânt una dintre recoltele sale lăsate neculese.
.

Printre pompe

M-am săturat de explicațiile motivelor pentru care prețul combustibililor nu mai pot decât să crească, niciodată să scadă. Niciodată, sub niciun chip!

sâmbătă, octombrie 8

Coversație de sezon


A venit toamna, împreună cu o dilemă:

" - Tata, de ce cad frunzele"
- Pentru că a venit toamna, este tot mai rece, iar ele tremură în copaci până mor de frig."

Se apleacă și ridică una dintre ele și o strânge între palmele lui, apoi continuă discuția:

" - Tata, dar dacă o încălzesc eu mai moare?"

Poate că pare prostesc, mi se umezesc iar ochii.
De ce am oare momente de îndoialăviața este mereu frumoasă?

vineri, octombrie 7

… de eşti blogger de bon ton vino iute la ponton!

Mi-a plăcut mereu să cunosc oameni și locuri noi, dar mi-a plăcut la fel de mult și să mă întorc pe făgașele pe care le credeam definitiv pierdute.


Privind înapoi, constat că un sfert din viață mi l-am petrecut departe de locurile cărora aparțin prin naștere, din care cauză sunt cu mult mai atent la ceea ce se petrece acolo, privind asemeni unui animal de pradă ascuns în desiș către vânatul cu coarne din luminiș. Mi-aș dori să fiu eu "prințul din Levant", cel care sună cornul adunării la chemarea prietenei noastre, bloggerița cu nume de zeiță războinică.

Bloggeri din Galați și Brăila, la ponton adunarea!

Îmi place să cred că acolo, fie și doar pentru câteva ore, o să simțim bucuria simplă a cuvântului purtat de briza tomnatică a Dunării, pe un ponton banal, dar atât de necesar....
.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner