Cam pe la jumatatea drumului exista un loc pentru afisaj, de unde mai aflam cine si cu ce treburi mai vine pe la noi prin sat. Probabil ca exista si un Dumnezeu al provincialilor, daca ii acceptam ca specie distincta. Spun aceasta pentru ca am vazut un afis care le eclipseaza pe toate celelalte. De pe acel afis, un chip atat de luminos transmite o liniste atat de necesara in aceste vremuri. Nu pot sa nu remarc faptul ca si invitatia pe care o face este la fel de potrivita cu ceea ce se intampla in jurul nostru. Ne cheama sa vedem “Egoistul” de Jean Anouilh. Acest OM ne cheama sa ne arate o fata a egoismului, tocmai dansul, cel care a reusit sa palmuiasca de atatea ori nesimtirea si badarania.
Cand am trecut ultima data prin Bucuresti, in fuga, am intrat si pe aleea pe care, ani la rand, a calcat Stefan Iordache, doar pentru a incerca sa respiram acelasi aer, chiar si peste timp. A fost un scurt moment de liniste. Copilul nu stie cine este “strainul” pe care l-am vizitat, dar, in timp, o sa afle. Pentru el pastrez o inregistrare dintr-o emisiune trista, o inregistrare care poate sa fie o buna pilde pentru oricine: Puteti sa vedeti aici, cea mai reprezentativa scena din aceasta piesa:
“Maestrul Beligan, Egoistul”
Maine, intr-o alta cetate, un alt maestru aduce sunetul pe care il ascultati, intr-o cutiuta de lemn, lacuita.
(pe MixPod ruleaza Joshua Bell, cel care concerteaza la Bucuresti, maine)
