joi, septembrie 8

Prima zi de şcoală

Ştiu cât de subiectiv sânt, ştiu şi că cineva m-ar putea acuza de egocentrism, dar îmi este foarte dragă această fotografie, făcută într-o seară de septembrie. Motivul nu este acela că pot să văd eu, dar şi alţii alturi de mine cum arătam eu în copilărie, ci datorită faptului că tocmai ea m-a ajutat să-mi fixez în memorie câteva trăiri din acele momente. Împreună cu părinţii bătusem aproape tot oraşul şi răvăsisem toate magazinele. Aveam bagaje multe, chiar dacă îi auzeam pe părinţi vorbind despre cât de puţini erau banii. Ştiu sigur că mi se părea un dezastru acela că mie nu îmi cumpăraseră pantofi la fel cai ai fratelui meu mai mare, dar cred că înţelegeam că banii trebuie drămuiţi cu mare atenţie şi mă gândeam deja la momentul în care aveau să-i rămână mici...

Amănuntul cel mai subtil însă, cel care nu poate să se arate oricui este chiar momentul când a fost făcută această fotografie, dramatismul care poate să fie trădat doar ochii mei, vizibil înlăcrimaţi. Trăiam o spaimă, o emoţie apăsătoare, un sentiment pe care nu reuşeam să-l cuprind în mintea mea crudă, deprinsă doar cu jocul: urma să merg la şcoală. Chiar şi aşa, îmi amintesc foarte clar, partea traumatizantă a acestei schimbări din viaţa mea venea din faptul că pentru prima zi de şcoală trebuia să mă tund. Momentul este imortalizat la un foto-studio din Galaţi, în complexul comercial "Potcoava de Aur", iar lacrimile erau în acei ochi şi pentru că în timp ce pozăm, priveam către locul în care urma să intrăm imediat după ce era gata fotografia: frizeria "Ciufulici".


Ani în şir, invariabil, în fiecare septembrie, trauma cea mai mare era ritualul începerii anului şcolar cu o vizită obligatorie la frizerie. De fiecare dată îmi reveneau în memorie lacrimile cu care am stropit prima mea zi de şcoală, acelea de la studioul foto de demult.

Mi-a făcut plăcere să răspund astfel provocării lui Pato Basil, unul dintre cei pe care sper să îi întâlnesc la BlogMeetGalati, evenimentul la care mergem împreuna cu doctorul ca să reprezentăm BlogStock şi VirtualKid.

8 comentarii:

Pato Basil spunea...

:) trista poveste... eu n-am avut niciodata spaima de tuns sau de scoala.

Virtualkid spunea...

@Pato Basil:
Da, exista si o umbra de tristete in aceasta poveste a copilariei mele: mi-am dorit mereu sa am parul lung.

puideblog spunea...

şi nu ne-ai zis, ţi-au rămas pantofii până la urmă? :)

Virtualkid spunea...

@puideblog:

Nu. Nu am mai apucat sa-i port pentru ca fratele meu i-a purtat pana s-au rupt.

lory spunea...

Azi esti tare melancolic!

Virtualkid spunea...

@lory:
Mi se intampla in fiecare septembrie sa retraiesc macar franturi ale acelui sentiment.

Traian spunea...

Presupun ca acum faci ce vrei...si e lung!

Virtualkid spunea...

@Traian:

Stiu si eu ce sa zic? Cred ca da.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner