Primele iubiri - declaratia de dragoste ad-hoc

Era o zi ca oricare alta. Am mers la ora obisnuita ca sa imi iau campionul de la scoala. Cum noi suntem de fiecare data cei care plecam ultimii, am ramas ultimii, impreuna cu Miruna, o fetita care ramane la program prelungit. Cum acest lucru se intampla la cealalta clasa pregatitoare din scoala, iar aceea era inca la teatrul de papusi, ne-am hotarat sa ramanem si sa stam noi cu ea pana se intorceau copiii din oras.
Am incercat sa-i mobilizez sa imi povesteasca ce au mai invatat, strategie care a dat rezultate. Amandoi copiii s-au pornit sa scrie pe tabla neagra ce isi aminteau fiecare.
La un moment dat, in mare taina, am primit o solicitare care m-a induiosat: copilul meu m-a rugat sa-l asist ("ca sa nu gresesc!") atunci cand urma sa-i scrie numele Mirunei. Am fost foarte emotionat de felul in care si-a luat inima in dinti, dar surpriza majora urma sa vina abia dupa ce i-am confirmat ca a scris corect. A luat creta rosie si a desenat... o inimioara.
Ma gandesc ca peste ani aceste imagini ale efortului primei declaratii de dragoste o sa valoreze ceva, ceva ce niciodata nu se poate cumpara. La noi a fost sa fie.... Miruna.

Părintele copilului mereu surâzător

În urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea în care eram liceean, mi se întâmpla foarte des să mă întâlnesc în apropierea şcolii cu un tandem care mi se părea ciudat: un copil permanent surâzător, însoţit de un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât eram eu atunci. Ceea ce mă intriga, aproape de fiecare dată, era faptul că amândoi aveau mâinile şi hainele mânjite cu cretă de mai multe culori. Cu toate acestea, îi priveam cu fascinaţie cum se întreceau în a face desene cât mai multe, cât mai mari, cât mai frumoase. Întrecerile lor făceau ca trotuarul străzii "Regiment 11 Siret" să fie un covor colorat peste care treceau zilnic paşii riveranilor. Iar întrecerile deveneau tot mai înverşunate cu fiecare ploaie care aducea "pânze noi".



Anul trecut, am fost prin Galaţi şi am ajuns şi pe acea stradă. Părintele copilului mereu surâzător stătea singur pe o bancă şi privea în gol, spre parcul grădinii botanice. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că şi de această dată avea urme de cretă pe haine. Am parcat şi l-am urmărit preţ de câteva minute. Avea aerul unei linişti care venea din interior.
După foarte puţin timp, un părinte însoţit de copilul său s-au oprit şi au intrat în conversaţie, tot cu zâmbetul pe buze. La un moment dat, ca un răspuns al întrebărilor mele, părintele copilului mereu surâzător a scos din buzunar o bucată de cretă şi i-a dat-o copilului, apoi şi-a continuat conversaţia cu tatăl mogâldeţei care s-a şi apucat de mâzgălit.

Câteva luni mai târziu, printr-un joc al hazardului, am aflat despre copilul mereu surâzător că ar trăi peste ocean, după ce şi-a terminat studiile la o universitate râvnită şi de către bogătani, beneficiind de o bursă de merit. Şi am mai aflat că ar fi pictor cu expoziţii personale şi tablouri vândute.

Acasă, părintele copilului mereu surâzător priveşte în gol, având bucuria pe chip şi culorile în suflet: aventura lui de pe simezele de asfalt s-a incheiat. S-a întors la meseria care i-a dat posibilitatea de a avea mereu o pâine pe masă, aceea de zugrav.