În urmă cu foarte mulţi ani, pe vremea în care eram liceean, mi se întâmpla foarte des să mă întâlnesc în apropierea şcolii cu un tandem care mi se părea ciudat: un copil permanent surâzător, însoţit de un tânăr doar cu câţiva ani mai în vârstă decât eram eu atunci. Ceea ce mă intriga, aproape de fiecare dată, era faptul că amândoi aveau mâinile şi hainele mânjite cu cretă de mai multe culori. Cu toate acestea, îi priveam cu fascinaţie cum se întreceau în a face desene cât mai multe, cât mai mari, cât mai frumoase. Întrecerile lor făceau ca trotuarul străzii "Regiment 11 Siret" să fie un covor colorat peste care treceau zilnic paşii riveranilor. Iar întrecerile deveneau tot mai înverşunate cu fiecare ploaie care aducea "pânze noi".
Anul trecut, am fost prin Galaţi şi am ajuns şi pe acea stradă. Părintele copilului mereu surâzător stătea singur pe o bancă şi privea în gol, spre parcul grădinii botanice. Ceea ce m-a şocat a fost faptul că şi de această dată avea urme de cretă pe haine. Am parcat şi l-am urmărit preţ de câteva minute. Avea aerul unei linişti care venea din interior.După foarte puţin timp, un părinte însoţit de copilul său s-au oprit şi au intrat în conversaţie, tot cu zâmbetul pe buze. La un moment dat, ca un răspuns al întrebărilor mele, părintele copilului mereu surâzător a scos din buzunar o bucată de cretă şi i-a dat-o copilului, apoi şi-a continuat conversaţia cu tatăl mogâldeţei care s-a şi apucat de mâzgălit.
Câteva luni mai târziu, printr-un joc al hazardului, am aflat despre copilul mereu surâzător că ar trăi peste ocean, după ce şi-a terminat studiile la o universitate râvnită şi de către bogătani, beneficiind de o bursă de merit. Şi am mai aflat că ar fi pictor cu expoziţii personale şi tablouri vândute. Acasă, părintele copilului mereu surâzător priveşte în gol, având bucuria pe chip şi culorile în suflet: aventura lui de pe simezele de asfalt s-a incheiat. S-a întors la meseria care i-a dat posibilitatea de a avea mereu o pâine pe masă, aceea de zugrav.
11 comentarii:
Ioooooi, ce dulce e!!! :)
Chiulica:
Da, cu atat mai mult cu cat incearca sa deseneze cu ambele maini.
Sa fie creativ, micutzul sufletzel :) se vede pe el ca se bucura de ceea ce face.
frumoasă povestea zugravilor de asfalt
Foarte frumoasa istorioara ta. Eu cand aveam vreo 3-4 ani am desenat soarele in sufragerie. Cu un cutit mic de jucarie. Pe perete a aparut un soare de toata frumusetea. Mama era in bucatarie si eu ii spuneam ca desenez un soare. Si ea imi spunea din bucatarie: Deseneaza mama! Nu stia ca de fapt eu desenam pe perete. Ma rog, scrijeleam. :))
minunată, dar şi puţin tristă povestea asta. îmi aduce aminte de un alt tandem care-mi înveselea mie aproape fiecare dimineaţă în Bucureşti: tot un tătic care-şi ducea fetiţa la grădiniţă şi discutau întotdeauna chestii interesante sau se distrau. mergeam în direcţii opuse, dar ne salutam din priviri...
faine şi pozele.
Prin intermediul acestor postări ale... voastre, aşa voi spune, mă reîntorc de fiecare dată cu mare plăcere în propria copilărie. A desena cu creta pe astfalt, demult, tare demult îmi pare acum, era o bucurie cotidiană la care nu aş fi renunţat pentru nimic în lume...
Mare incarcare emotionala in acest post.
Salutari pentru voi...
Cu amandoua mainile se deseneaza pe la voi?
Mai zic si azi:harnicute maini mai ai!:)
@Chiulica:
Cam tot ceea ce face este rezultatul dorintei lui, eu incercand foarte putin sa-l directionez intr-o directie anume.
@doctorul:
Este o poveste cat se poate de reala.
@Cristi:
Multumesc pentru apreciere!
Foarte amuzanta povestea soarelui din sufragerie.
@puideblog:
Toate povestile au si un misz trist, doar ca uneori refuzam sa-l vedem.
@Cristian Lisandru:
Ma bucur sa aud asta, mai ales ca poveste este una foarte, foarte adevarata.
@scorpio72:
Zugravul cu pricina este un om inca tanar, un om care inca mai poate sa isi mai astepte copilul, inca mai spera. Ceea ce il face sa fie linistit este faptul ca este convins ca ii este bine.
@angi:
Face asta destul de des, iar eu il incurajez tot timpul.
Trimiteți un comentariu