Mereu m-am intrebat daca poti ajunge sa fii prizonierul propriului trup, al gandurilor tale si m-am ferit sa gasesc raspunsuri. Am crezut ca asa am sa pot sa duc putin mai departe raul pe care il intuiam, pe care aproape il simteam cum ma invaluie cu fiecare zi.
Putea sa fie si altfel, dar nu a fost sa fie. Tot ceea ce mai poti sa faci este sa astepti "ziua".
Mi-am început dimineaţa lecturând povestea "omului care îşi merită soarta”.
Mi-au trebuit mulţi ani ca să înţeleg că nu am dreptul să judec pe nimeni, nici chiar pe acela pe care îl cunosc bine (credeam eu!). Nu mai vreau să judec pe nimeni, chiar dacă uneori mă mai înfurii şi spun ceea ce îmi vine la gură.
"Omul care îşi merită soarta” poate să fie oricine, oricât de trufaş ar privi viitorul. Oricând îi poate lua locul unul dintre noi, chiar şi fără ca acesta să se elibereze pe cale naturală sau prin grija semenilor îngrijoraţi.
Când eşti un cavaler în armură poleită nu poţi să mai admiţi decât marşul triumfal, nimic nu ţi se poate întâmpla, eşti tânăr, ai braţul oţelit, mintea te poartă în glorie.
În tot acest timp, în preajma ta, cineva învăţa să îţi găsească punctul slab chiar şi cu ochii închişi. Într-o bună zi, acolo o să simţi ceva ce nu poţi să explici, flacăra care o să-ţi topească şi ultima fărâmă de mândrie. Din acel moment, armura o să-şi piardă oricare dintre rosturile sale, pentru că pumnalul care ţi-a fost mereu în preajmă îi ştie exact inutilitatea.
Nu există o lume albă! Sub faldurile sale imaculate, de paradă, colcăie sângele vărsat inutil şi meschin: "End of romance!"
