Am trait si bune, dar mai ales rele. Sau poate doar mi se pare mie, poate ca am uitat sa ma mai compar cu cei mai napastuiti.
De multe ori incerc sa ma desprind de propria persoana si sa incerc sa ma privesc ca un observator referential, rupt de toate amanuntele pe care doar eu le stiu, de "pelinul" pe care altii nu cum sa-l simta. Pentru ei doar "fotografia" conteaza, doar ceea ce se aseaza in fata spotului lor.
Imi amintesc cum in urma cu multi ani il invidiam pe unul dintre colegii mei de generatie din liceu. Mi se parea ca viata lui era perfecta, ca nu avea ce sa isi doreasca mai mult. Primul la scoala, mereu imbracat cu cele mai chic haine, incaltari, posesorul unei fabuloase colectii de viniluri....
L-am reintalnit acum, peste ani, o simpla fotografie pe o cruce de piatra. Chiar si in aceasta ipostaza, privirea lui sigura, aproape trufasa, mi-a sfredelit retina. Am mai gasit puterea sa salut doi batrani asezati pe banca de langa alee. Ii cunosteam, ei nu. Cui i-ar mai folosi?
M-am indepartat, apoi m-am intors si i-am privit. Daca as fi putut sa-i rupt din cadrul in care se aflau si as fi reusit sa-i mut ca intr-un colaj intr-un parc, atunci as fi putut sa-i suspectez ca ar fi doi batrani fericiti, consumandu-si povestea comuna...
