În urmă cu douăzeci și cinci de ani, în modestul apartament din blocul F al cartierului muncitoresc Țiglina III, părinții și bunicii mi-au servit una dintre cele mai importante lecții de viață, stăpânirea de sine. Nu am știut niciodată, iar acum nici nu mai am pe cine să întreb, care a fost prețul pe care l-au plătit părinții și bunicii mei în noaptea cutremurului din 4 martie 1977 pentru ca noi, copiii, să nu intrăm în panică.
Ușa apartamentului nostru a fost singura care nu s-a deschis în acea seară. Am auzit a doua zi fel de fel de povești: oameni care au sărit de la geam, alții care au ieșit în pielea goală în stradă, mânați de groaza unei cutremurări neașteptate. Atunci, departe de noi, au murit oameni al căror nume nu îl știm, ca să-l pomenim. 35 de ani... și câteva ore.
