În urmă cu douăzeci și cinci de ani, în modestul apartament din blocul F al cartierului muncitoresc Țiglina III, părinții și bunicii mi-au servit una dintre cele mai importante lecții de viață, stăpânirea de sine. Nu am știut niciodată, iar acum nici nu mai am pe cine să întreb, care a fost prețul pe care l-au plătit părinții și bunicii mei în noaptea cutremurului din 4 martie 1977 pentru ca noi, copiii, să nu intrăm în panică.
Ușa apartamentului nostru a fost singura care nu s-a deschis în acea seară. Am auzit a doua zi fel de fel de povești: oameni care au sărit de la geam, alții care au ieșit în pielea goală în stradă, mânați de groaza unei cutremurări neașteptate. Atunci, departe de noi, au murit oameni al căror nume nu îl știm, ca să-l pomenim. 35 de ani... și câteva ore.
2 comentarii:
Unii oameni reusesc sa stapaneasca in momente grele.Citind,am simtit ca pielea mi s-a facut de gaina.
Am trait un moment asemanator,dar era vorba despre o inundatie.Parintii mei au avut taria de a privi linistiti la casa pe care abia reusesera s-o ridice si care era invaluita in ape tulburi.Linistea lor se datora faptului ca noi,cei trei copii, eram in siguranta.Se intampla acum 32 de ani.
@angi:
Pot sa inteleg detasarea lor, insa in cazul nostru nici macar nu am incercat sa fugim. Dupa ani, am ajuns sa cred ca s-au bazat pe ingaduinta Domnului...
Lectia imi ajuta si acum, dupa atata vreme....
Trimiteți un comentariu