Filozofia prăbuşirilor controlate

Mi se întâmplă tot mai des să am dezamăgiri, unele de-a dreptul usturătoare, ca un sfredel malign. La fel ca un cancer generalizat mi se culcuşesc prin toate cotloanele trupului, mutând durerile în mod atât de haotic încât nici măcar suferinţa nu mai este o certitudine. Aproape că începe să semene mai mult cu un coşmar prelungit, dureros.

Mă străduiesc cu toată puterea să fiu indiferent, mă mint că nu este cangrenă, dar în final, poate chiar în cea din urmă secundă, cea care poate să facă diferenţa dintre moarte şi viaţă, chiar atunci, iau decizia unei amputări. Nu îmi permit demnitatea pentru ca mai am atât de multe de făcut!

Strigarea deznădejdii nu este decât o etapă care să potenţeze viitoarea bucurie, cea adevărată!

Doamne, oare am să pot să-mi strig şi atunci... fericirea?

Se stinge muzica şi pe Titanic

Mi se întâmplă uneori să mă apuce disperarea pentru că am senzaţia că mă aflu pe un Titanic deloc imaginar, o ţară în care nimic nu se mai poate aşeza în făgaşul său firesc, o ţară care seamănă tot mai mult cu o maşină care a fentat programul rabla, dar care are câte un volan pentru toţi ocupanţii, toţi fără permis de conducere si totuşi foarte pricepuţi şoferi.

Astăzi intrăm în anul centenarului unei nenorociri intrată între istorie şi folclor. Titanic este numele unei stări de spirit, a unei trăiri între inconştientă şi luciditate. Mulţi dintre noi simţim că suntem chiar pe puntea acestui vas aflat, încă, în stare de flotabilitate, dar singura noastră întrebare este legată numai de momentul în care acest echilibru instabil nu va mai putea fi salvat.

Ne scufundăm, iar eu, asemeni instrumentiştilor de pe Titanic sunt tot mai hotărât să ignor disperarea din jur. Piesa mea este cea mai importantă şi trebuie să încerc să o salvez, să o duc până la final. Bărcile nu sunt pentru noi, ci trebuie să ne privim cu încredere linia vieţii din palmă şi să ne încredem chiar şi în iluzii. Să fim atât de nebuni incât să ne căutam continuarea si după final.

O să răzbim!
.