Mi se întâmplă tot mai des să am dezamăgiri, unele de-a dreptul usturătoare, ca un sfredel malign. La fel ca un cancer generalizat mi se culcuşesc prin toate cotloanele trupului, mutând durerile în mod atât de haotic încât nici măcar suferinţa nu mai este o certitudine. Aproape că începe să semene mai mult cu un coşmar prelungit, dureros.
Mă străduiesc cu toată puterea să fiu indiferent, mă mint că nu este cangrenă, dar în final, poate chiar în cea din urmă secundă, cea care poate să facă diferenţa dintre moarte şi viaţă, chiar atunci, iau decizia unei amputări. Nu îmi permit demnitatea pentru ca mai am atât de multe de făcut!
Strigarea deznădejdii nu este decât o etapă care să potenţeze viitoarea bucurie, cea adevărată!
Doamne, oare am să pot să-mi strig şi atunci... fericirea?
2 comentarii:
Sa-ti strigi fericirea in orice clipa a vietii tale pentru ca poarta un nume atat de frumos: Stefan! :)
@Gabriela Elena:
...in plus, duce mai departe numele mamei mele.
Trimiteți un comentariu