Intru destul de des pe un blog de fotografie, dar nu pentru a cauta ceva nou, vreo realizare nemaipomenită în materie de tehnică fotografică. Ştiu că este nedreaptă şi abruptă această afirmaţie, poate chiar ofensatoare, însă omul care se află în spatele acestui site este capabil să îmi înţeleagă explicaţia: intru acolo cu gândul de a regăsi ceva din bucuria copilăriei mele, din emoţia liceanului care mergea pe role şi care purta eşarfă purpurie la gât atunci când mergea la întâlniri. Intru ca să regăsesc un Galaţi din trecut, oraşul care îmi lipseşte în fiecare zi.
Astăzi am avut surpriza să primesc un link. Am găsit multă tristeţe în imagini, dar uneori şi în durere poţi să găseşti împăcarea cu prezentul. Fotografiile sunt realizate în cea mai mare parte într-o zonă de care sunt foarte legat din perioada în care am făcut sport de performanţă. Astăzi, locul nu mai este bântuit decât de fantomele foştilor performeri. Dovadă stă chiar Sala Sporturilor, locul în care ani la rând am cunoscut bucurii, în care am trăit şi dezamăgiri. Tot acolo am fost pentru prima dată la Cenaclul Flacăra şi l-am cunoscut pe Ştefan Hruşcă. La cincizeci de metri mai jos se află stadionul Dunărea, locul în care pe o ploaie torenţială, ud până la piele, am ascultat prima trupă Voltaj cântând Nori de hârtie. Rock pur, adevărat!
Emoţie simplă, din imagini simple. Emoţie de la cinci sute de kilometri distanţă.
Iar pentru că gestul este unul pe care doar un om sensibil îl are la îndemână, îi trimit în acest fel mulţumirea mea, semn că anii te duc in final "Where The Streets Have No Name", iar amintirile devim o morfină absolut necesară.
