luni, martie 14

Where The Streets Have No Name

Intru destul de des pe un blog de fotografie, dar nu pentru a cauta ceva nou, vreo realizare nemaipomenită în materie de tehnică fotografică. Ştiu că este nedreaptă şi abruptă această afirmaţie, poate chiar ofensatoare, însă omul care se află în spatele acestui site este capabil să îmi înţeleagă explicaţia: intru acolo cu gândul de a regăsi ceva din bucuria copilăriei mele, din emoţia liceanului care mergea pe role şi care purta eşarfă purpurie la gât atunci când mergea la întâlniri. Intru ca să regăsesc un Galaţi din trecut, oraşul care îmi lipseşte în fiecare zi.

Astăzi am avut surpriza să primesc un link. Am găsit multă tristeţe în imagini, dar uneori şi în durere poţi să găseşti împăcarea cu prezentul. Fotografiile sunt realizate în cea mai mare parte într-o zonă de care sunt foarte legat din perioada în care am făcut sport de performanţă. Astăzi, locul nu mai este bântuit decât de fantomele foştilor performeri.
Dovadă stă chiar Sala Sporturilor, locul în care ani la rând am cunoscut bucurii, în care am trăit şi dezamăgiri. Tot acolo am fost pentru prima dată la Cenaclul Flacăra şi l-am cunoscut pe Ştefan Hruşcă. La cincizeci de metri mai jos se află stadionul Dunărea, locul în care pe o ploaie torenţială, ud până la piele, am ascultat prima trupă Voltaj cântând Nori de hârtie. Rock pur, adevărat!
Emoţie simplă, din imagini simple. Emoţie de la cinci sute de kilometri distanţă.
Iar pentru că gestul este unul pe care doar un om sensibil îl are la îndemână, îi trimit în acest fel mulţumirea mea, semn că anii te duc in final "Where The Streets Have No Name", iar amintirile devim o morfină absolut necesară.

7 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Aceste imagini lasă în urmă dureri mari şi nu exagerez absolut deloc. La mine în cartier - acolo unde am copilărit, nu unde stau acum - erau, spre exemple, două uzine ("fabrici şi uzine" virba lui Andrieş). Amândouă aveau şi teren de fotbal. Şi echipe care jucau sâmbăta sau duminică, în divizii mici. Dar mai mergeam din când în când. Acum nu mai sunt nici uzinele, nici terenurile. Au trecut 20 de ani, se doresc cartiere rezidenţiale pe locul lor, nu s-a făcut încă nimic. Şi au trecut 20 de ani... Groaznic.

anamariadeleanu spunea...

este cel mai bun, mai inspirat titlu de film al unei trairi pe care l-am citit in ultima vreme;
iar daca exista de-atevarattelea acest 'titlu', este inca o dovada ca de fiecare data cind ajungem acolo, ori il cautam, pur si simplu, ne injectam singuri anestezicul pt a putea rezista....

Za Shogor spunea...

Of of of...

angi spunea...

Cam asa arata si Sala Sporturilor din oraselul vecin cu mine.Acum e o darapanature.Acum 20 /30 de ani era o sala ultra-moderna in care se jucau meciuri importante,campionate,aveau loc concerte...
Acum au crescut prin parchet buruieni,iar vantul intra pe unde vrea el.:(

Iulia Mihai spunea...

In fotografii mai arată cum mai arată... Să vedeţi în realitate. Să zicem că am încercat să fotografiez the good side...

Virtualkid spunea...

@Cristian Lisandru:
Cred ca aceasta este situatia cam peste tot in tara.

Virtualkid spunea...

@anamariadeleanu:
Poate ca este si titlu de film, insa este si titlul unei piese U2.

@Za Shogor:
Sa inteleg ca plange inima ta de galatean????

@angi:
Inclin sa cred ca nici bruienile nu se simt prea bine.

@Iulia Mihai:
Culmea este ca stiu asta. Am fost acolo vara trecuta.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner