duminică, iunie 20

Cum se scrie istoria

20 iunie 1977. Mama mea, la douazeci si noua de ani, isi lua permisul de conducere. Avea o viata implinita, doi copii (scolari cu rezultate bune), avea masina si avea banii suficienti unui trai decent. Nici nu banuia cat de repede urma sa se schimbe situatia.

In aceeasi zi, peste ocean, Elvis Presley susţine ultimul său concert în Rapid City, Dakota de Sud. Nimeni nu banuia cat de aproape ii era sfarsitul. Mai putin de doua luni. Omul care si-a cladit destinul fabulos folosind o chitara, iesea din scena.


Doua aduceri aminte. Doua destine fara legatura intre ele, doua povesti de viata!

Si noi ne incercam sansa cu speranta ca ne asteapta numai lucruri bune. Toti oamenii traiesc cu dorinte si cu dezamagiri asemanatoare. Toti incearca!


16 comentarii:

elena marin-alexe spunea...

Aduceri aminte...impletite in cusul trecator al vietii noastre.
Inteleg ca toate au un sfarsit..mai devreme sau mai tarziu..Dar azi iti doresc o frumoasa si binecuvantata zi!

noaptebunacopii spunea...

O lacrimă şi o floare pentru mama ta. O îmbrăţişare caldă pentru tine şi aducerile tale aminte!

Cristian Lisandru spunea...

Da, două poveşti de viaţă. Spun şi eu ca doamna Elena Marin Alexe - aduceri aminte. Îl văd pe ştrumfuleţul tău cu chitara în mână şi îmi reamintesc cum m-am apucat să învăţ acest instrument în clasa a patra. De atunci am rămas prieteni nedespărţiţi... O săptămână bună de tot să aveţi!

evelics spunea...

Mă gândesc uneori că fiecare clipă a vietii trebuie trăită cu intensitate maximă,pentrucă este irepetabilă.Gânduri bune si respect pentru amintirile dumneavoastră.

Iulia Mihai spunea...

Uite cine va fi la fel de mare ca Elvis :D

Gabriela Elena spunea...

Este foarte interesant cum reactionam fiecare din noi la schimbarile de situatie.
In labirintul vietii uneori ne pierdem, nu stim ce sa facem, dar speranta ne da puteri in a continua...
Vad ca-i place cantaretului tau chitara! :)

Virtualkid spunea...

elena marin-alexe:
astazi nu avem vreme sa ne lamentam... suntem la scoala de vara!

Virtualkid spunea...

noaptebunacopii:
Stim ca nu suntem singuri!

Virtualkid spunea...

Cristian Lisandru:
Deocamdata, chitara este doar un alint. Toti cei pe care i-am intrebat m-au sfatuit sa nu-i cumpar. Argumentul general a fost ca mana este pra tanara pentru chitara si ar insemna sa forteze.
Nu vreau asta!

Virtualkid spunea...

evelics:
Acesta este motivul pentru care imi petrec cat mai mult timp cu copilul, fara sa am senzatia ca as face un sacrificiu. Nici vorba! As putea sa spun ca este un privilegiu.

Virtualkid spunea...

Iulia Mihai:
Ca sa fac o gluma: sper ca nu te-ai gandit la dimensiuni si la greutate!

Virtualkid spunea...

Gabriela Elena:
Chitara mi-o cere tot mai hotarat. Probabil am sa o cumpar, desi, se pare ca nu este timpul, inca!

INCERTITUDINI spunea...

Timpul curge intr-un singur sens..fara sa-i pese.

Sa stii ca si eu le-am cumparat fiilor mei chitare cand erau mici. Unul dintre ei canta si acum. Si la pian( este incepator). Ajung cu gandul in alt teritoriu- muzica nu are varsta.
O zi frumoasa!

Virtualkid spunea...

INCERTITUDINI:
Noi nu am cumparat, inca, o chitara. Asta pentru ca ne dorim sa fie personalizata.... si sa o primim de la un anumit personaj greu tangibil.
Mai vedem cum si cand o sa o avem!

silavaracald spunea...

E bine sa ne amintim din cand in cand si de lucruri de genul acesta, ca sa pretuim mai mult ce avem acum; indiferent pentru cat timp. :)

Virtualkid spunea...

silavaracald:
cine pretuieste ceva, poate sa o faca si fara sa-l loveasca napasta!

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner