Despre o tomată cu scufiţă

Citeşti uneori poveşti care te schimbă, chiar dacă pentru puţin timp, poate că doar cu o simplă idee şi aceea trecătoare.

Şi totuşi, sunt unii oameni simpli care îşi scriu poveştile fără să o facă ostentativ, oameni care reuşesc să îţi arate întâmplările simple din viaţa lor însoţite şi de povestea din spatele acestora, care nu spoiesc cu pulberi strălucitoare colţurile ciobite ale existenţei lor, ci ştiu să le arate ca pe nişte cicatrice căpătate în luptele anoste de zi cu zi.

Când am citit articolul dedicat tatălui său, am simţit nevoia să-i scriu pe mail, poate şi pentru că ceea ce scria acolo mi se potrivea în mare măsură şi mie, simţeam la fel. Nu i-am spus atunci despre frustrarea mea legată de faptul că eu nu am reuşit să fac asta din cauza sistemului judiciar di România care înţelege să prelungească la nesfârşit un banal proces de succesiune, fără de care nu se poate face nimic. Aşa că mormântul tatălui meu este un banal morman de pământ, cu o cruce de lemn la căpătâi. Atât!

Astăzi, foarte devreme, am citit un articol despre bani şi despre demnitate, despre frustrare şi acceptarea propriei condiţii, despre viaţă fără fard.
Îl recomand tuturor celor care nu ştiu să cadă de pe cai mari....