Fotbal, mobilă și durere

Atunci când a împlinit doi ani am ales ca darul meu pentru ziua lui să fie o minge de fotbal adaptată dimensiunilor sale. Chiar și așa, micul balon tot mare părea.

Multă vreme a stat părăsită, când și când fiind scoasă la iveală, dar chiar și atunci tot la insistențele mele. Cu trecerea vremii însă, mingea a reușit să iasă din planul secund care părea să-i fie sortit și să treacă pe loc fruntaș, neexistând aproape zi în care să nu facem un antrenament pe holul apartamentului nostru. Iar rezultatele încep să apară, și bune, dar și rele. Bun este faptul că se întrevede apariția unui fotbalist ambidextru, însă pentru asta au de suferit mobilele din preajmă. Holul care altădată părea cât un stadion, acum nu mai încape de atâta talent și hotărâre, iar oglinzile par să tremure de emoție la fiecare șut.

"e doar un joc ușor
cu mingea la picior"

Opiu

Simţi că aerul tău este mult prea puţin, că pieptul se blochează în mişcarea cea mai amplă de care este capabil pentru a-i face loc, pentru a-l primi, pe tot, fără să mai conteze nici durerea, nici spaima finalului. Roteşti ochii jur-împrejur cu speranţa unui ajutor sosit în ultima clipă, copiii pe care ţi-i ştii pe drumul către tine, aproape îi simţi cum se apropie şi te mai lupţi pentru încă o gură de aer pentru că fiecare secundă contează.
Apoi încep să se amestece culorile iar sunetele se comprimă într-unul singur, apăsător. Simţi resemnarea cum încearcă să îţi fie tovarăşă binevoitoare şi încerci să refaci firul tuturor bucuriilor tale, a nenorocirilor peste care ai trecut, al dezamăgirilor care au părut de atâtea ori de nereparat. Trec toate prin faţa ta, zâmbindu-ţi îngăduitor.
Apoi se perindă chipuri dragi care te îmbărbătează, te cheamă la ele şi îţi spun că de mult te aşteaptă. Nu i-ai mai văzut de foarte mult timp, însă nu s-au schimbat deloc. Oare cum de s-au strâns cu toţii?
Îţi spui că trebuie să păşeşti, să îţi izbăveşti cea mai cruntă dintre dureri, să laşi totul şi să porneşti pe acest drum care ţi se deschide, un drum care este numai al tău. Aproape că se întâmplă, că durerea dispare, că totul începe să fie ca atunci când stăteai la sânul mamei.

Şi totuşi, fără chiar să mai ştii de ce, te încordezi din nou şi cauţi să mai rupi încă o gură de aer, încă o secundă, doar pentru că îţi doreşti ca cei doi călători pe care îi aştepti să ajungă şi să te ţină de mână atunci când ai să faci pasul. Aşa le-ar fi tuturor mai uşor, dar mai ales ţie, părintele lor.