Tata si mielomul multiplu

Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.

Opiu inutil

M-am trezit în dimineața asta cu niște gânduri atât de amestecate, cu atât de multe chipuri din trecut îngrămădite pe retina mea încât am fost tentat să mă abandonez resemnării, asemeni celui căzut în prinsoarea frigului, aflat în voia fantasmelor hipotermiei, când fericirea este accesibilă, numai opiul să-l ai la mai puțin decât o jumătate de întindere de mână.

M-am trezit, totuși, iar frustrările tinereții risipite au năvălit să muște direct din suflet, la întâmplare, nemilos și inutil.

Doar sunetele erau mereu aceleași...

Opiu

Simţi că aerul tău este mult prea puţin, că pieptul se blochează în mişcarea cea mai amplă de care este capabil pentru a-i face loc, pentru a-l primi, pe tot, fără să mai conteze nici durerea, nici spaima finalului. Roteşti ochii jur-împrejur cu speranţa unui ajutor sosit în ultima clipă, copiii pe care ţi-i ştii pe drumul către tine, aproape îi simţi cum se apropie şi te mai lupţi pentru încă o gură de aer pentru că fiecare secundă contează.
Apoi încep să se amestece culorile iar sunetele se comprimă într-unul singur, apăsător. Simţi resemnarea cum încearcă să îţi fie tovarăşă binevoitoare şi încerci să refaci firul tuturor bucuriilor tale, a nenorocirilor peste care ai trecut, al dezamăgirilor care au părut de atâtea ori de nereparat. Trec toate prin faţa ta, zâmbindu-ţi îngăduitor.
Apoi se perindă chipuri dragi care te îmbărbătează, te cheamă la ele şi îţi spun că de mult te aşteaptă. Nu i-ai mai văzut de foarte mult timp, însă nu s-au schimbat deloc. Oare cum de s-au strâns cu toţii?
Îţi spui că trebuie să păşeşti, să îţi izbăveşti cea mai cruntă dintre dureri, să laşi totul şi să porneşti pe acest drum care ţi se deschide, un drum care este numai al tău. Aproape că se întâmplă, că durerea dispare, că totul începe să fie ca atunci când stăteai la sânul mamei.

Şi totuşi, fără chiar să mai ştii de ce, te încordezi din nou şi cauţi să mai rupi încă o gură de aer, încă o secundă, doar pentru că îţi doreşti ca cei doi călători pe care îi aştepti să ajungă şi să te ţină de mână atunci când ai să faci pasul. Aşa le-ar fi tuturor mai uşor, dar mai ales ţie, părintele lor.

Fructul soarelui

Mă trezesc tot mai greu, în ciuda faptului că păstrez aceleaşi obiceiuri de foarte mulţi ani. Cu toate acestea, în dimineaţa aceasta m-am trezit, fără să deschid ochii, dintr-un vis tihnit, aproape lipsit de acţiune: se făcea că urcam panta lină din dreptul cartierului Mazepa de pe faleza Dunării din Galaţi. Se apropia seara şi se amestecau culorile. Verdele crud al copacilor foşnea discret, doar atât cât să nu-mi răvăşească gândurile.

Am stat aşa şi am căutat să prelungesc un vis în care eram împăcat şi optimist. Îmi era atât de bine încât aş fi vrut să rămân acolo, să pierd orice posibilitate de întoarcere în prezent. Soarele se pregătea să apună, însă eu simţeam că îmi este suficientă propria lumina pentru că eram tânăr şi trufaş, suficient cât să cred despre mine că sunt fructul soarelui.

Apoi, a sunat ceasul, iar aburul de opiu s-a risipit. Imediat, am reintrat in dulcea rutină zilnică.
.

Întineresc

Am multe motive pentru care să mă întristez, să îmi piară pofta de orice. Am zile în care veninul erupe prin toţi porii şi în care doar opiul pare să mai poată potoli inutila zbatere, agonia unei nimicnicii tot mai evidentă.

Apoi întâlnesc ochii care au schimbat toate sensurile existenţei mele, care au reaprins geana de lumină de la capătul tot mai îngustului tunel, cel fără de întoarcere. Pe măsură ce îi privesc mai mult îmi dau seama că opiul este mai inutil chiar decât zbaterea, că agonia nu face altceva decât să potenţeze fericirea clipelor în care descoperim câte ceva împreună, a momentelor în care plănuim viitoarele călătorii pe care să le facem tot împreună, dar mai ales al celor în care drumurile noastre se vor rătăci prin neanturile unor lumi disjuncte.
Şi atunci, şi acum, ochii mei vor urmări lumina ochilor lui, fie chiar şi peste hotarele dintre fiinţă şi nefiinţă. Şi atunci am să întineresc, iremediabil!