Trec anotimpurile. Se vede pe noi. Dupa noroc, sau poate ca nu, pe unii dintre noi se vede partea frumoasa, optimista a trecerii timpului, pe altii doar partea intunecata.
Am pornit spre gradinita, la fel ca in fiecare dimineata, cu gandul sa fim primii. Cand am iesit din casa ne-a izbit frigul diminetii, asa ca am pornit in mare viteza cu nelipsita tricicleta. Cea de a doua pentru ca pe prima am uzat-o in asemenea masura incat a devenit inutilizabila.
La gradinita, zi obisnuita, rutina. La iesire insa, caldura de primavara capricioasa ne-a facut sa ne transformam in "baba Dochia" si sa lepadam, una dupa alta, hainele cu care porniseram. Cum era si normal, nu mai puteam sa facem nimic fara ochelarii de soare.
Am pornit spre casa, lasand in urma o zi obisnuita de gradinita, cu drumul de dimineata, intalnirea cu ceilalti copii, lectiile-joc, punctele rosii si cele negre, tot. Vremea era atat de frumoasa incat nu mai conta nimic din ceea ce trecuse. Trebuia sa cautam buburuze si furnici, iar pentru asta alergam nebuneste cu tricicleta fara sa ne mai ajutam intre noi (exista o sfoara legata de ghidon, pentru remorcare). De data aceasta, "tata!tata!singur!". Am lungit cat am putut drumul spre casa. Am ocolit si pe la "nenea care sta pe banca" si chiar l-am gasit. N-am avut vreme sa stam la discutie.
Abia cand am ajuns acasa, cand ne-am schimbat si ne pregateam de masa, brusc, a erupt pur si simplu o intrebare:
"Ovo nene nu ne-a dat punct rosu! De ce?" Nu stiu daca raspunsul a venit in somnul de pranz sau mai tarziu. Mi-am amintit minutele diminetii in care am sosit la gradinita si faptul ca am facut fotografii. De multe ori ne lasam furati de cate o bucurie de moment si uitam lucruri mai importante. La unele reusim sa ne mai intoarcem. La altele nu.
"Nu poţi vorbi, nu poţi scrie decât despre ceea ce eşti tu, decât despre ceea ce porţi în tine... Scrie, să nu moară acele lucruri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit."Cătălin Bursaci în Prima carte, ultima carte (1977)
