Cavalerii felinarelor tarzii

L-am intalnit pe Tudor Gheorghe, acest “Ban al Craiovei” care nu a uitat sa fie si taran, acest om peste care anii trec frumos, varsta imbogatindu-i stralucirea si savoarea, asemeni unui vin vechi de Dragasani. Am patruns in cabina in care se pregatea pentru spectacolul care urma si pentru aceasta ii multumim din toata inima violonistului Dan Bozgan, cel care s-a ocupat de introducerea noastra in culise. Maestrul ne-a primit cu un zambet dumnezeiesc pe buze, a lasat tot ceea ce avea de facut si timp de cateva minute a fost bunicul copilului meu. Tinandu-l pe ghenunchii sai si vorbindu-i, am avut in fata ochilor imaginea taranului care creste un copil cu convingerea ca acesta trebuie sa fie barbat, drept si fara frica, din cea mai frageda copilarie. Viata sa toata a fost un permanent protest impotriva celor care se aflau in necuviinta, a celor care traiau in genunchi. Poate ca nu intamplator, tot concertul, bunicul nostru de ocazie a cantat in picioare, zambind si aratand o vigoare de invidiat (a fost singurul om din sala care nu a avut un scaun nici macar in preajma).
Nu am stat pana la sfarsit, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor in care ora de incepere este mai inaintata. Atunci am avut parte de una dintre cele mai mari surprize:
Maestrul s-a oprit din dialogul cu sala si l-a itrebat pe copilul meu, deloc dojenitor: “Stefane! Ce faci? Unde pleci”?... semn ca nu il intrebase care ii este numele doar pentru a-l folosi atunci cand ne-a dat autograful.
Pentru noi este o alta poveste frumoasa, spusa de un bunic pe care cei care se ocupa de soarta culturii romane ar trebui sa il aseze intr-un loc mai ales, sa nu il mai lase sa fie toata viata un “cavaler al felinarelor tarzii”.
Spectacolul este fabulos, este viu si nu are “e-uri”. Vi-l recomandam, se serveste cu un strop de melancolie, la ceas de toamna.