luni, septembrie 10

Siajul ca o povara

Mi s-a intamplat in adolescenta sa plec intr-un mic voiaj pe Dunare, cu vaporul. Mai mult decat atat, am avut pe puntea acelui vas si o dezamagire care mi-a transformat excursia intr-un amar exercitiu de imaginatie: am stat ore in sir pe o banca de la pupa, cu ochii pierduti in intunericul pe care doar spuma alba din siaj mai reusea sa sparga valul negru al noptii, iar sunetul si vibratia motorului faceau scena apasatoare. Atunci, poate pentru prima data in viata am incercat sa imi imaginez ce putea gandi omul care intr-un moment de ratacire s-ar decide sa isi incheie socotelile cu viata, care ar avea intrazneala saltului. Parea usor, la indemana oricui. Imi amintesc incredibil de multe detalii, asa cum stiu sigur ca nu am fost nici macar o secunda tentat sa ma apropii macar de balustrada din lemn de stejar lacuit. Insa exercitiul de imaginatie nu mi l-am refuzat. Cu ochii mintii m-am vazut pregatit de salt, apoi plonjand in gol, am trait secundele spaimei finale, am simtit apa invadandu-mi plamanii. Nu sufeream deloc, insa pe masura ce povestea aceasta o fauream cu gandul, am inceput sa vad ceea ce ar fi urmat. Am realizat faptul ca in cazul meu, al oamenilor in general, consecintelor trecerii prin viata li se poate aplica intocmai fenomenul fizic din siajul acelei nave. Decizia finala ar starni o nefireasca agitatie, apoi ca si in cazul fluviului taiat de carena vasului meu, ar rani cateva dintre persoanele aflate in imediata apropiere, apoi s-ar asterne linistea. Unii i-ar spune uitare.
Dedic aceasta postare unui prieten despre care am aflat intamplator ca si-a gasit curajul asumarii uitarii inainte de vreme.

Niciun comentariu:

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner