Mi-a fost dat sa cunosc la un moment dat o comunitate a unor oameni loviti crunt de viata, dar care reusisera sa treaca peste nenorocirea lor si sa duca o viata aproape normala, chiar daca asta se intampla intr-o izolare ucigatoare. Intr-un areal extrem de mic, lumea din afara isi ingaduise risipa unei parcele dintr-o padure de stejar pentru a inchide intre garduri ceea ce nu dorea sa atinga, nici macar sa vada.
I-am compatimit, desi in fiecare dintre clipele petrecute acolo au fost o lectie de viata, o pilda pentru viata in curatenia sufletului si a trupului, fie el si atins de o boala hidoasa din toate punctele de vedere. Nu am sa uit niciodata un zambet al unui locuitor al acelei comunitati, un care invatase sa nu isi mai ascunda fata, desi aceasta era mutilata de suferinta sa. La despartire, asteptand sa vada daca am sa intind mana pentru a-i prinde ciotul care ii mai ramasese, am surprins momentul in care a simtit ca nu imi este teama sa-l ating, ca am puterea sa trec peste retinerea concreta pe care o ai in fata unui trup hidos, ca ma apropii de sufletul aflat dincolo de conturul respingator…
De multe ori ma gandesc ca acela a fost cel mai frumos zambet strain de lumea mea, asa cum ma gandesc mult prea des ca sint orb la toate minunile care mi se arata doar pentru ca ma las coplesit de o alta lepra, a sufletului… lepra gingasa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu