Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.
Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.
Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu