N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit!

Am scris tot mai rar, iar putinul pe care l-am mai asternut aici am preferat sa nu il mai fac public. Am realizat ca multe dintre povestile pe care incercam sa le spun, mai bine sau mai rau, sunt complet neinteresante pentru foarte multi, iar pentru altii sunt de-a dreptul agasante. Cu toate acestea, tocmai agasatii urmaresc blogul cu mai multa sirguinta, iar pentru asta vreau, totusi, sa le multumesc.
Privesc in urma si nu pot sa nu remarc felul in care trece timpul, parca tot mai grabit. Anotimpurile se amesteca intre ele, curgerea fiind tot mai plata, evenimentele transformandu-se in simple borne.
Din iarna asta care pare sa se incheie, am sa impart cu cei care o sa isi doreasca imaginea unei amieze geroase, in care mergand sa imi iau acasa scolarul, am surprins o imagine care imi umple sufletul de o bucurie greu de stapanit: copilul meu era fericit alunecand pe o bucata de carton, cu nasul si cu urechile aproape casante. N-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit!

Fara vreo legatura, mi-am amintit de o zi de iarna din copilaria mea. Eram de varsta copilului meu sau poate chiar mai mic. Ma aflam in casa bunicilor de la Chiraftei, casa de lut si acoperita cu stuf. Purtam bundita si caciula cu canafi colorati. In odaie, femeile scarmanau lana, torceau sau coseau la razboi. Cate un lemn trosnea in soba. Eram atat de linistit.....

Eram copil.