Ieri, pe drumul de intoarcere de la gradinita, ca prin vis, mi s-a parut ca m-a strigat cineva. Aproape ca ma pregateam sa ignor aceasta senzatie, cand m-am trezit aproape instant cu cineva in fata, iar "cineva"-ul acesta imi strangea deja mana. Mai facusem asta in urma cu doi ani, in curtea bisericii noastre, intr-o zi de duminica. La fel ca si acum, am insailat un dialog scurt, de complezenta, in care ne interesam reciproc de cate ceva legat de celalalt si tot ca si atunci am avut senzatia ca fiecare a vorbit mai mult pentru el. Eu chiar am fost si mai implicat, laudandu-ma si eu cu ce mi-a venit la gura, doar doar o trece si asta fara sa derapez in penibilul regasirii pe care nu si-a dorit-o nimeni.La un moment dat, ca prin minune, sansa a facut sa ne amintim ca fiecare dintre noi asteptam curierul, salvatorul, spre marele nostru noroc in locuri diferite. Ne-am dat iar mana, aproape fara sa ne privim, apoi ne-am vazut de vietile noastre.
Nu stiu daca exista vreo asemanare, insa chiar in timpul in care vorbeam cu prietenul redescoperit din intamplare m-am gandit la un copac uscat, aflat la marginea unei paduri prin care trecem atunci cand mergem la Idrifaia. Aflat chiar la marginea unui palc de stejari, a avut ghinionul ca a fost preferatul pasarilor care scormonesc intr-o balta din apropiere. Acolo, pe ramurile lui, au tot adus un namol care nu i-a priit, iar el, s-a uscat din picioare, ramanand doar ca un cuier extrem se semet.
Oare cum se pastreaza prieteniile, altfel decat asezonandu-le si cu putin interes?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu