Orasul acesta, pe care il gasesc a fi cu dar de la Dumnezeu, se macina si coboara cu fiecare zi spre propria substanta. Cu fiecare sosire aici, dezamagirile cresc si mai mult. Eu nu stiu ce vad cei care traiesc zi de zi aici, insa mie mi se pare ca linistea aceasta prevesteste o mare nenorocire, ca zilele sunt tot mai putine pana cand se va declansa urgia.
Cum este si normal, pe puntea superioara a acestui "Titanic" ad-hoc dantaluiesc fara apasari sau resentimente mai ales cei care, constient sau din numai din prostie, carmesc taman catre impact, rotesc timonele (pluralul este corect folosit) astfel incat nimic sa nu mai lase nici macar urma sperantei de redresare.
Am vorbit in ultimele zile cu mai multi oameni care privesc spre SIDEX, actualmente Arcelor Mittal, la fel ca si cum ar privi un colos cu glezne de lut. Toti, dar toti, nu mai spera decat ca acest moment sa poata fi macar amanat: momentul prabusirii.
Altfel, daca poti sa privesti orasul cu detasare, el continua sa fie la fel de frumos ca atunci cand ma credeam aproape nemuritor, la fel ca si copilul fermecat, an de an, de o papadie de apa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu