Bătrânul Ericcson Eiffel

Cu puțin timp în urmă a sunat din nou telefonul tatălui meu, cel pe care l-am păstrat cu abonament cu tot, doar din dorința de a-l transmite fiului meu, nepotul lui. Nu cunoșteam nunarul de telefon fix care a rămas pe afișaj, dar am recunoscut prefixul. După jumătate de oră am sunat înapoi și am discutat preț de vreo cinci minute. La aproape cinci ani de când s-a făcut acest transfer între bunic și nepot, soția unui fost prieten și coleg al tatălui meu a sunat ca să anunțe că nea Neluțu nu mai este. S-a mirat atât de tare atunci când am răspuns eu încât a închis fără să vorbească. Tristețile ni s-au amestecat, fiecare punând câte un dram de amar în conversație. Apoi am închis iar.
Așa m-am întristat de la un simplu telefon! Cu ani în urmă, mă dădusem de ceasul morții ca să-l conving pe nea Neluțu să-mi vândă mie aparatul telephonic de epocă pe care și el îl cumpărase de la un boier scăpătat. Și acum îmi amintesc felul incredibil în care suna, nefiresc de aristocrat pentru un apartament dintr-un bloc muncitoresc.

Bătrânul Ericsson Eiffel a trecut în proprietatea unei noi generații, rămânând la fel de nepăsător, dar eficient, la toate nenorocirile pe care le-au auzit.

Încăpăţânare

Am scris despre acest bătrân cu ceva timp în urmă, convins fiind că astfel de lecţii ar fi utile oricui, că ar trebui să existe un astfel de exemplu prin toate oraşele, în toate cartierele, peste tot pe unde oamenii au uitat cât de mică este distanţa dintre bucurie şi necaz, dintre sănătate şi suferinţă.
Omul acesta nu pare să se deosebească de alţi bătrâni, chiar dacă paşii săi sunt extrem de chinuiţi. Doar culoarea bastonului, atât, doar ea îl pune într-o altă lumină, aproape divină.
Poate că fiecare dintre noi ar trebui ca, măcar din când în când, să întâlnească acest bătrân şi poate că atunci ar privi viaţa cu o mină mai luminoasă, dar şi cu mai multă încăpăţânare.

Bătrânul cu bastonul alb

Aproape în fiecare zi, indiferent dacă este vreme bună sau rea, indiferent de anotimp, pe sub fereastra noastră trece un bătrân care abia, abia mai păşeşte. Se mişcă la fel ca un melc şi îşi pregăteşte fiecare pas cu mişcările scurte şi ritmice ale bastonului său. Îl cunoaştem numai din vedere, fără să ştim nimic altceva despre dânsul decât ceea ce ne transmite tenacitatea sa, demnă de toată invidia tocmai pentru că are o vârstă foarte înaintată, dar mai ales de amănuntul cutremurător pe care îl reprezintă semnificaţia culorii bastonului pe care îl foloseşte.

Iar când vezi aşa ceva, începe să îţi fie chiar ruşine să te mai plângi că resimţi oboseala. Acum zece minute, bătrânul cu bastonul alb a trecut pe sub fereastra noastră, semn că rutina vieţii noastre trebuie să ne bucure şi să ne dea motivaţia de a continua cursa.

Trebuie doar sa iţi regăsesti bucuria... si lumina din viaţă.
.