miercuri, mai 4

Aşa a fost



Oră târzie, aproape de cumpăna nopţii, într-un salon de spital. Un bărbat suflă tot mai greu, tot mai rar. Mama îi este aproape, la fel ca atunci când aproape copilă fiind l-a adus pe lume în durerea amestecată cu spaima primului născut. La fel ca şi atunci, lacrimile îi curg pe obrazul schimbat de anii trecuţi, doar că acum este o altă durere, mai adâncă şi mai chinuitoare.
Apoi se aşterne o linişte aproape deplină, întreruptă numai de un suspin de mamă care îşi plânge puiul pierdut.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Oamenii sunt simpli trecători, de cele mai multe ori necunoscuţi. Cu toate acestea, unii reuşesc să ne câştige atenţia şi respectul.
Astăzi, la patru ani de la despărţire, le mulţumim tuturor celor care vor găsi câteva momente de tihnă în care să pomenească numele tatălui nostru,

Emil

11 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Dumnezeu să-l odihnească, Sorin... Mamele (soţiile) sunt aproape, lângă bărbatul alături de care au trăit o viaţă. Aşa se împletesc durerile.
Ne amintim de EI (taţii) cu sau fără lacrimi, dar cu aceeaşi durere în suflete. Pe mine m-a despărţit de tata un sfert de oră. Murea lângă mama, lângă sora mea şi lângă Leo, cumnatul meu, iar taxiul meu mergea conform legii. Nici eu şi nici taximetristul nu ştiam ce se întâmplă. Când am aflat, la telefon, deja se întâmplase. Şi am intrat în curte la "ai mei" (cum spuneam mereu), pregătit - sufleteşte, se spune, dar eu nu cred că eşti vreodată pregătit sufleteşte pentru aşa ceva - doar pentru a-i spune mamei "a murit?"?!

Cristian Lisandru spunea...

Acesta va fi unul dintre marile regrete ale vieţii mele.
Am ajuns... un pic mai târziu decât... n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată.

Virtualkid spunea...

@Cristian Lisandru:
Stiu exact locul in care ma aflam, pe drum spre Galati, insa fratele meu era la distanta de nici zece minute.

angi spunea...

Sa-i fie tarana usoara!
Anii trec cu repeziciune,dar amintirile raman.

Virtualkid spunea...

@angi:
Trec, iar noi ne ocupam locurile "in "linia intai", ca sa ne asteptam proprii calatori.

puideblog spunea...

D-zeu să-l odihnească în pace... alături de toţi ceilalţi!

Virtualkid spunea...

@puideblog:
Multumesc pentru gandul tau!

rozalia spunea...

Dumnezeu sa-l odihneasca.

Virtualkid spunea...

@rozalia:
Multumesc pentru acest gest.

Tomata cu scufita spunea...

eu eram la lucru cand am primit un apel. de pe telefonul lui. o voce de barbat, care nici in zi de azi nu stiu a cui era, mi-a spus sa vin acasa ca a avut loc un incident. Pe drumul spre casa, in 10 minute, era sa mor si eu in accident, atat de tulburata eram. pentru ca nu mi-au spus ce s-a intamplat, mi-au spus doar sa vin acasa. de pe telefonul lui... si cand am ajuns, toti vecinii plangeau in spatele garajului. barbati si femei deopotriva. salvarea cred ca avea inca girofarurile pornite. sau poate le stinsese... nu mai stiu. mie mi-au amortit picioarele, dup-aia mainile si tot corpul... am inceput sa respir de parca urma sa raman si eu fara aer. n-am putut sa plang. pana cand am dat primul telefon...

Virtualkid spunea...

@Tomata cu scufita:
Eu am aflat despre faptul ca s-a stins in timp ce eram la volan. Stiu exact locul in care ma aflam, in mars catre Galati. Nu am plans, insa mi-am amintit atat de multe dintre intamplarile copilariei mele, chiar si unele la care nu ma mai gandisem de ani de zile.
Apoi am intrat in rutina "randuielilor" si am facut aproape totul mecanic.

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner