Bătrânul Ericcson Eiffel

Cu puțin timp în urmă a sunat din nou telefonul tatălui meu, cel pe care l-am păstrat cu abonament cu tot, doar din dorința de a-l transmite fiului meu, nepotul lui. Nu cunoșteam nunarul de telefon fix care a rămas pe afișaj, dar am recunoscut prefixul. După jumătate de oră am sunat înapoi și am discutat preț de vreo cinci minute. La aproape cinci ani de când s-a făcut acest transfer între bunic și nepot, soția unui fost prieten și coleg al tatălui meu a sunat ca să anunțe că nea Neluțu nu mai este. S-a mirat atât de tare atunci când am răspuns eu încât a închis fără să vorbească. Tristețile ni s-au amestecat, fiecare punând câte un dram de amar în conversație. Apoi am închis iar.
Așa m-am întristat de la un simplu telefon! Cu ani în urmă, mă dădusem de ceasul morții ca să-l conving pe nea Neluțu să-mi vândă mie aparatul telephonic de epocă pe care și el îl cumpărase de la un boier scăpătat. Și acum îmi amintesc felul incredibil în care suna, nefiresc de aristocrat pentru un apartament dintr-un bloc muncitoresc.

Bătrânul Ericsson Eiffel a trecut în proprietatea unei noi generații, rămânând la fel de nepăsător, dar eficient, la toate nenorocirile pe care le-au auzit.