Balada pentru tata

Acum trei ani, intr-un salon al spitalului judetean din Galati, la fel de discret cum si traise, se stingea un om sub perna caruia stateau doua coli A4 cu fotografiile primului sau nepot, pe care nu il vazuse. Cei doi fii erau pe drum atunci cand a pus punct final suferintei.

Ca o dovada a faptului ca putine lucruri sunt intamplatoare pe lumea asta, astazi am intrat pentru prima data pe blogul acesta si am lecturat o postare halucinanta, mai ales prin simplitatea dezarmanta. Mi-au trecut prin fata ochilor puzderie de amintiri legate de parinti, unele dintre ele avand iz de fotografie ingalbenita. La vremea cand se intamplau cele pe care eu mi le aminteam nu banuiam nimic din ceea ce avea sa urmeze. La fel ca un fulg in furtuna.

Acum, adunam viitoarele amintiri ingalbenite de timp, dar intre timp, pomenim numele celor care ne-au dat si noua un nume. Aprindem lumanari pentru ca bezna in care s-au afundat sa nu fie atotputernica.

Viata este frumoasa tocmai pentru ca nu stim ce ne pregateste. Cel mai probabil, daca am sti, nu am mai putea trai. Insa avem nevoie sa ne amintim, macar din timp in timp.

Tocmai din acest motiv, sacrificati cateva secunde pentru a va gandi la tata, un necunoscut, asa cum face si copilul meu atunci cand vine vorba despre “bunicul”.

Update: Pentru ca suferinta unui prieten care si-a pierdut si el tatal, acum un an, nu trebuie sa ramana in sertarul comentariilor:

Of... Tata...
Las aici o poezie pe care am scris-o anul trecut, atunci când tatăl meu a trecut ”dincolo”...

Tăcerea ultimei toamne...

Cuţitul durerii înfipt în piept...
Disperarea îşi cântă mut
Simfonia nescrisă pe vreo partitură,
Stai sub ghilotina vieţii
Şi râzi
Fără să intuieşti cât de brusc
Se poate termina totul...
Lumea merge înainte,
Dar a-ţi coase sufletul
Este imposibil
Şi atunci îţi strângi durerea la piept,
O săruţi pe obraji,
O mângâi ca pe o iubită,
O inviţi la dans prin fumul lumânărilor...
Marş funebru al inimii,
Cu bătăi de clopot alcătuit
Din toate cuvintele nespuse,
Regretul că n-ai fost mai mult
Alături de acela care s-a retras în tăcere
Pentru ca nu cumva să deranjeze...
S-a dus sus, acolo de unde te vede mai bine
Şi îţi urmăreşte fiecare pas
Cu ochi de tată
Care nu ţi-a dat niciodată o palmă.
Întreba doar ce mai faci
Şi apoi spunea să ai grijă
Fiindcă el este bine,
Înghiţind amintirile tinereţii
Împreună cu medicamentele,
Din ce în ce mai multe...
Tu erai cel mai important, fiule,
Tu erai cea mai importantă, fiică,
Chiar şi atunci când inima obosea
Şi refuza să mai pulseze
Printre frunzele ruginite
Ale ultimei toamne...

Cristian Lisandru 2009

4 mai 2010, 12:36