luni, martie 22

O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?


25 de comentarii:

Adi Vera spunea...

Îţi înţeleg perfect limba, cunosc satul vacanţelor tale, l-am tranzitat de nenumărate ori în drumul spre bunica mea ( de la Bereşti). Fiecare bunică are povestea ei. Şi totuşi, amintirile noastre sunt atât de asemănătoare... M-ai umplut de nostalgii :)

Virtualkid spunea...

Le suport mai usor daca le impart cu altii.

p spunea...

Sunt pe jumatate din Smulti, pe jumatate din Tg. Bujor... Nu mai am bunici. Nici mama.

Si o privesc pe batrana. Cu jind.

Virtualkid spunea...

Un suflet aproape uitat!

Cristian Lisandru spunea...

Eu nu mai am bunici, din păcate... Să vi-i ţină Dumnezeu sănătoşi!

Virtualkid spunea...

Nu mai am decat una dintre bunici. Ea este eroina principala acestei povesti.

Laura spunea...

Frummos. Sa va bucurati cu si de batranii vostri car ii mai aveti!

ana spunea...

am mai furat 2 min si am ajuns la Jocul pe ape;
am privit mai intii fotografiile, am vitit si am mai privit inca o data chipurile;
si plec cu acel suspin al bunicii...

Virtualkid spunea...

Asta si incerc sa fac. Sa ma bucur, si, chiar sa pastrez o parte din ceea ce acum mai am, aici, imagine si gand, presate ca intr-un ierbar.

Virtualkid spunea...

...de ce? "jocul e usor, pe ape"!

Laura spunea...

Doua premii frumoase pentru voi la mine pe blog. :)))))))))))

Virtualkid spunea...

Multumesc! Asa, jocul este tot mai usor!

Gabriela spunea...

Un "reportaj" de suflet minunat!
Mi-a adus aminte de un filmulet reportaj vizionat recent:
Painea la test
http://www.youtube.com/watch?v=QP_OgTBOH_Y

Virtualkid spunea...

Multumesc! Fabulos! Oricum, intentionez sa ma intorc in acest loc cu o poveste la fel de .... "fabuloasa" dar si de reala, legata de painea pe care am gustat-o in copilarie, pe vremea cand bradul pe care il vedeti nu ma depasea in inaltime.
Am fost norocos, fie si numai pentru aceste amintiri.

Brandusa spunea...

Off oameni ai pamantului !
Mi-ai amintit de carpetele sub care dormeam verile, in camerele joase si racoroase din casa bunicilor.
Una identica cu cea din spatele batranei (foto)era in bucatarie si o alta semenea, dar mai lata langa patul din "odaie" , unde dormeau ei.
Mi s-a povestit ca cele mai frumoase carpetute din lana, erau facute la manastiri, iar in casa bunicilor mei, sedea mandru pe perete un "tablou" lucrat de maicutele de la Buciumeni.Aveau acolo o portiune mica de padure, povesti de neuitat ... mai stii, Lizuca si Patrocle ?!

Virtualkid spunea...

...amintirile unora, povestite, aduc amintirile altora: nu am uitat nici acum racoarea drumului catre Buciumeni. Am si acum in ochi tunelul pe care il stabateam pe sub nucii imperiali de pa margiunea drumului. Nu am mai fost de mai bine de douazeci si cinci de ani. Doar a venit un zvon cum ca "a intrat securea in nuci".

Brandusa spunea...

.. se pare ca da.
Anul trecut am aprins lumanari la capetele bunicilor (Nicoresti), dar mai departe spre Buciumeni nu am ajuns.
Pacat, iar altii nu's si nici oameni sa mai planteze.

Virtualkid spunea...

Probabil povestea nucilor nostri se muta in alta parte pentru a fi prilej de aducere aminte unor oameni simpli, din vremuri viitoare.
Cel mai probabil, la Buciumeni nu mai este la mare cautare dulceata de nuci!

Elfa spunea...

Stau de cateva minute si ma uit la aceasta postare. As 'comenta' dar.. am ramas fara cuvinte. Sincer. Imi place mult. Imi induce o anumita stare de melancolie care nu stiu de unde provine, deoarece nu ma regasesc in nicio ipostaza sau personaj. O fi vb, poate, de
' spiritul lumii'. Daca intelegi ce vreau sa spun.

Virtualkid spunea...

Sunt personaje reale, carpetele sunt si acum pe acei pereti, iar bradul, bardul este plantat de mama mea, putin inainte sa se stinga.

Elfa spunea...

Da, mi-am dat seama de acest lucru.. Exista un film de desene animate, " Brother Bear", nu stiu daca il cunosti. Daca nu, ti-l recomand pt tine si fiul tau ( ai un baietel absolut superb!).
In film, la un moment dat un ursulet gaseste o stanca in care se grava toata istoria neamului sau. Privind imaginile, el se contopea cu stramosii si traia emotiile, durerile, bucuriile, redate prin acele desene.
Cam asa ceva am simtit eu privind fotografiile tale.
Bradul este minunat.

Virtualkid spunea...

vizionam zilnic povesti. Facem asta de mai bine de doi ani si vorbim mereu.
"fratele urs" l-am vazut o singura data, insa, cred ca este prea subtil, deocamdata!

alinacatalina spunea...

depani amintirile cu mult dor ...
ceva asemanator : http://elenabontea.wordpress.com/

Virtualkid spunea...

alinacatalina:
Multumesc pentru recomandare!

Anonim spunea...

Si eu stiu foarte bine satul avand in vedere ca am crescut acolo si bunicii mei inca sunt acolo sii multumesc lui Dumnezeu.Si acum imi amintesc curtea si ulitele pe care umblam dar acum sunt doar amintiri deoarece timpul sia pus amprenta si a trebuit sa plec mie dor de zilele de vara,mie dor de acele vremuri.......

Unde iți trimit depeșă?

Vreau adresa ta de e-mail:

Delivered by FeedBurner