O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?