Mă simt tot mai obosit, tot mai vlăguit, mai secat de dorinţa de luptă. Vin una după alta dezamăgirile, cele mai multe fiindu-mi integral imputabile. Dar chiar şi aşa, nu înmulţirea acestor situaţii mă îngrijorează, ci mai ales resemnarea cu care am ajuns să le accept ca pe ceva firesc.
Îmi privesc uneori faţa şi descoper încă un rid, remarc şi mai multe fire albe, ochii tot mai stinşi, cu o lumină tot mai palidă, mai uscată. Nu mai am puterea să mai pornesc proiecte nebuneşti, dar şi mai grav, tot mai greu îmi este să urmăresc şi ceea ce ani în şir am făcut cu uşurinţă, cu naturaleţe.
Nu mai ştiu să ies din acest labirint al zădărniciei, cu fiecare zi care trece învârtindu-mă tot mai buimac. Chiar şi vocile care mă îndeamnă să caut ieşirea, să nu renunţ, le aud din ce în ce mai estompate, amestecate între nişte sunete confuze, eterogene, iar asta mă face să cred că şi ele şi-au pierdut speranţa că aş mai fi capabil de o evadare. Încep să semăn cu un înecat în întunecare...
Şi atunci rămân şi mai singur între amintirile greu de purtat, chiar şi ele începând a se împuţina, lăsându-mă asemeni unei păpădii nimerită în furtună, tot mai gol, dar nu numai de puful trecător, ci mai ales pe dinăuntru, simplu contur fără conţinut...
miercuri, mai 18
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Un "labirint al zădărniciei" - sunt destule momente în care o pornim pe o altă alee care nu duce către ieşirea din labirint, apoi cotim la stânga sau la dreaptă şi credem că am găsit drumul, asta doar pentru a trăi o dezamăgire ulterioară. Viaţa însăşi este un labirint, sper să reuşeşti să îl transformi astfel încât să nu mai fie unul al zădărniciei...
Trimiteți un comentariu