Cu ani in urma, in orasul meu exista singura facultate de chimie alimentara din tara. Acolo se scoleau toti cei care urmau sa se ocupe de alchimia aurului din stomac, tot mai greu de gasit astazi si tot mai impur. Tin minte ca inca de pe atunci mi-am pus intrebarea legata de aceasta asociere de cuvinte: chimia si alimentul mi se pareau a fi precum uleiul si apa. Bineinteles ca logica exista si ca aceasta stiinta ar fi esentiala pentru sanatatea noastra, a tuturor, daca cercetarile nu ar merge aproape exclusiv in directia adaugarii a cat mai multe ingrediente artificiale, unele chiar nocive, avand ca singur scop profitul.
Imi amintesc salamurile copilariei mele, pe care nu puteam sa le pastram decat cateva zile, timp in care isi schimbau culoarea si ne atentionau discret ca timpul lucreaza.... astazi, majoritatea preparatelor imbatranesc prin galantare pastrandu-si nefireasca infatisare, asemeni tabloului lui Dorian Gray.
Salamul nostru, facut in casa, poate ca nu are culoarea, consistenta sau gustul "minunatiilor" cu care carmangeriile ne ispitesc, insa, cu siguranta, sunt neatinse de chimia vremurilor pe care le traim...
Cat om mai putea si noi sa facem asta... fara aditivii minune.
Un comentariu:
Articolul acesta mi-a adus aminte de renumita "Toba" din carne de purcelus. Dupa mine carne nu prea puneau dumnealor dar codite urechiuse zgirciuri si alte "delicatese" se puteau observa cu ochiul liber si neexperimentat in domeniul patologiei.
O prietena care avea acces la laboratoarele industriei alimentare mi-a povestit ca gherutele si praful de oase erau ingrediende de baza ale parizerului...Noi le mincam cu mare pofta. Bun mai era parizerul romanesc :-)
Trimiteți un comentariu