Cu Otelul pe Cluj Arena - Mingea mult visata

Am fost pe Cluj Arena. Ne-am intors tarziu in noapte, incramaditi in masina factiunii dure a geleriei echipei de fotbal Otelul Galati, obositi si dezamagiti de rezultat, cu atat mai mult cu cat au fost semne ca s-ar fi putut. La fel cum nu am fost deloc departe de a ne intoarce complet dezamagiti.
Cu toate acestea, a mai existat un motiv de dezamagire, una mult mai concreta tocmai pentru ca se intampla de fiecare data atunci cand mergem la stadion. S-a impamantenit obiceiul ca in deschiderea partidelor de prima liga din Romania ca jucatorii sa trimita in tribune mingi pe care spectatorii sa le pastreze. La fel s-a intamplat si aseara, iar momentul a fost prilejul unei noi sperante... in zadar.
Bineinteles ca nu se pune problema unei mingi. Mai are cateva acasa, insa nu sunt la fel cu cele care vin din teren, asemeni unui dar cazut din cer. Sigur ca nu poate sa plece toata lumea de la stadion purtand in maini un astfel de trofeu, insa nu pot sa nu observ speranta, apoi dezamagirea care insotesc fiecare inceput de meci.
Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca jucatorii echipei noastre nu au facut acest lucru. Sincer, mai ales pentru ca eram destul de putini, m-am gandit ca acestia s-ar fi indreptat spre peluza din care i-am incurajat si ne-ar fi rezolvat aceasta mica obsesie.
Da, sint fascinat de fiecare data sa vad emotia cu care ii priveste pe jucatorii care trimit mingi in tribuna. Se vede pe toata figura lui de copil care spera ca viseaza cu ochii deschisi la acea minge.

Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

Galati, Masita Shop

Vacanta petrecuta la Galati a fost un prilej foarte bun de a cunoaste orasul, de a vedea locuri prin care si copilaria mea si-a consumat momentele sale de curiozitate, incantare sau tristete pasagera. Nu cred ca mai exista vreo sansa de a ajunge sa locuim acolo, dar chiar si asa, simt o mare impacare atunci cand imi vad fiul simtindu-se atat de bine si acolo, adaptandu-se ca intr-un al doilea sau mediu familiar.

In plimbarile zilnice, aproape fara exceptie, unul dintre momentele savurate la maxim era vizita in magazinul deschis de reprezentanta Masita Romania. Asa cum era de asteptat, in acest loc Otelul inca mai este campioana, majoritatea materialelor incercand sa readuca in memoria celor care ii trec pragul un capitol de glorioasa istorie sportiva locala. Chiar daca eu nu sint foarte incantat de marketingul agresiv, nu pot sa nu accept ca la varsta copilariei toate aceste insemne au alte valori, produc trairi care pot declansa pasiuni ulterioare.

Una peste alta, Masita Shop a fost un loc in care zambetul ne-a fost sincer, chiar daca in Champions League nu mai suntem decat in amintire.
.

Jancker, un mic antrenament la Galati

L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei

Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

Stop pe piept si joc de glezne

15 mai 2011 este o zi in care bucuria s-a revarsat la Galati. Oameni care nu aveau nicio legatura cu fotbalul au empatizat cu frumosii nebuni ai stadioanelor, au simtit rosu, alb, albastru si au stat cu sufletul la gura asteptand deznodamantul adevaratei finale a “Ligii lui Mitica”: FC Otelul Galati – Politehnica Timisoara.

La un an distanta, exuberanta acelor momente a disparut aproape complet, multi dintre cei care atunci si-ar fi dat si sufletul pentru echipa orasului au disparut, uitand aproape complet emotiile asteptarii de ani de zile pana la aceasta incredibila incununare.

Vorbiti-le copiilor despre aceste povesti atat de frumoase. Numai asa mai pot veni si alte momente de triumf, cu rabdare, cu munca, dar mai ales cu incredere in sansa pe care o ai.

Intr-o lume in care la un an distanta, doua dintre echipele fanion ale Romaniei au fost rase complet (Poli Timisoara si Universitatea Craiova) doar pentru ca au suparat niste farisei, clubul galatean reuseste sa nu urmeze aceeasi cale. Chiar daca rezultatele nu au fost chiar cele asteptate, a mai ramas loc pentru sperante indreptatite in viitor.

“Otelul tu draga ne mai esti,
Lupta daca spui ca ne iubesti!”

Miercurea fără cuvinte - amintirea unei zile altfel

Stadionul Otelul Galati, 29 aprilie 2012 Stefan, alaturi de Liviu Antal.

Două numere 8

Am plecat dimineata din Targu Mures cu autocarul galeriei echipei FCM. Nu cunosteam pe nimeni si nici invers, desi noi am mai fost la stadion, uneori chiar in mijlocul lor. Drumul a fost lung, cu pauze multe si lungi, reusind sa ajungem cu doar cateva minute inainte de inceprea partidei. Din cauza masurilor de securitate, am fost nevoiti sa parcam intr-o zona destul de indepartata de zona oficiala a clubului si deci de tunelul de acces in teren. Inspiratia m-a facut sa il echipez pe micul meu fotbalist inca din autocar, in ciuda faptului ca ma simteam vinovat fata de ceilalti pasageri, insa acest lucru s-a dovedit hotarator: a reusit sa intre in teren, de mana cu Liviu Antal, cel pe care si l-a ales ca model. Daca mai punem la socoteala si faptul ca numarul 8 cel mare i-a daruit numarului 8 cel mic un tricou oficial personalizat al otelarilor, varianta pe care producatorul de materiale sportive Masita le realizat pentru participarea in Champions League, atunci reusita nu mai poate fi pusa la indoiala. La finalul meciului, micul fotbalist a plans cu lacrimi adevarate pentru ca nu a invins Otelul Galati. Spre cinstea lor, cei care au sarit sa-l consoleze au fost tocmai cei din galeria FCM Targu Mures, o mana de oameni inimosi despre care fotograful Sorin Pana a tinut sa imi spuna ca foarte rar a mai vazut oameni atat de civilizati intr-o peluza. Poate ca asa, fotbalul o sa il cheme spre el, dar in felul acela frumos si curat, in care jocul este pe primul loc, iar avantajele vin la pachet, in care parerea tribunei si stima de sine sunt cele mai importante.

De ce să ne întristăm?

Am vazut aseara cum se poate intoarce spatele idolilor de mai ieri, carora gloata ar fi fost in stare sa le ridice piedestal chiar si cu mainile goale.

Otelul, echipa pe care o iubim pentru ca este a noastra, incearca sa se regaseasca, sa isi vindece bolile care o macina din interior. Amputarile par inevitabile, asemeni unei primeniri dureroase. Neputinta isi are motivatiile ei, cele mai multe nespuse, iar viitorul celor care acum un an erau un monolit nu mai pot sa-l intuiasca nici macar ei.

M-au intristat suporterii care au gasit de cuviinta sa plece inainte de sfarsitul partidei cu Steaua, ba chiar huiduind si injurand birjareste pe aceeasi jucatori pe care i-au purtat pe umeri, le-au strigat numele si le-au jurat recunostinta vesnica.

"You'll never walk alone" se canta si la Galati, dar cei mai multi nu prea inteleg ce canta!

.

Un moment al adevarului, Otelul Galati – Dinamo Bucuresti

Echipa noastra nu se mai afla in starea de gratie din sezonul trecut, sincopele par sa fie inevitabile. Chiar si asa, in seara asta o sa fim cu sufletul alaturi de celalalt oras al nostru, de culorile sale. Iar daca la sfarsitul acestei intalniri o sa fim intristati, vom trage aer in piept, apoi ne vom aminti de momentele in care acesti baieti ne-au facut cu adevarat fericiti.


Insa, pana atunci, imbracam tricoul oficial si strigam din toata inima:


“Otelul tu draga ne mai esti,
lupta daca spui ca ne iubesti!”

Tricoul de Champions League

Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.

A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.

Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.

Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.

Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.

În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.

La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.

I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:

Tricoul de Champions League, cel câștigat!

Oțelul Galați, cântec de lebădă în Champions League, la Benfica Lisabona

Nu este păcat, chiar dacă Oțelul Galați nu reușește nici măcar în ultimul meci să producă o surpriză, să aibă un rezultat care să declanșeze o noapte de nebunie în orașul în care fructul soarelui veghează cu stoicism intrarea pe Dunărea maritimă.

Nu, nu este păcat! Am convingerea că luptele intestine care au măcinat echipa s-au simțit și în randamentul echipei. Câștigarea campionatului, dar mai ales calificarea directă în grupele Champions League a fost o pălărie prea mare pentru staff-ul echipei, iar Marius Stan sau Dorinel Munteanu nu au vreo baghetă magică.

You'll never walk alone!

Această fotografie se pregătește să intre într-o legendă a orașului oțelarilor.

Pe care dintre ele să aleg?

De fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic! Înțelegi? Înțelegi? Amândouă echipele sunt, fiecare in parte, echipa orașului nostru.
În primăvară sufeream și ne bucuram la primul nostru meci pe un stadion. Jucau echipele orașelor noastre și ne doream să câștige amândouă. Așa am fi vrut și în această seară, chiar dacă nu este cu putință.
Cu toate acestea, în această seară noi am fost cei care au făcut diferență: FCM Târgu Mureș - Oțelul Galați 1 -2
Deci, cine a făcut diferența????

Secunde grele

Se joacă la acest moment, iar scorul este 0-0. Jocul de până acum ne lasă să sperăm că minunea este posibilă.

Încă nu a trecut apăsarea începutului de meci, atunci când l-am privit pe copilul în locul căruia ar fi trebuit să fie fiul meu. Secunde grele, chinuitoare. O astfel de întâmplare lasă o rană imposibil de vindecat.

Această fotografie putea să arate altfel.

David și Goliat

Nu pot să fiu absurd și să-i condamn pe organizatorii selecției copiilor vedete de la meciul din această seară de pe Național Arena, dar nu pot să nu mă consum pentru că o astfel de experiență, mai ales dacă o trăiești la o vârstă foarte mică, poate să fie răscrucea drumurilor viitoare ale copilului, să fie imboldul de a alege o cale anume și apoi motivația urmăririi cu tenacitate a unei cariere la nivel înalt.

Mulți îmi reproșează că încerc cu prea mare tenacitate să-mi aduc fiul în jurul unor oameni care au reușit să facă performanță în viață, să îi vadă și să-i atingă, să știe că sunt oameni obișnuiți până la un punct, că diferențele sunt făcute de doar de talent și de muncă.

Bineînțeles că am simțit o frustrare imensă atunci când am fost descalificați, când s-au năruit speranțele noastre. Mi-am amintit o întâmplare a copilăriei mele, atunci când am participat la o competiție sportivă în Sala Sporturilor din Galați, în fața unor tribune arhipline. Nici acum nu pot să spun că am uitat fiorul pe care mi l-a dat vacarmul suporterilor, pulsul mărit la intonarea imnului, gândurile care aproape că erau anchilozate și în locul cărora instinctele dictau cele mai bune și mai eficiente mișcări.

Nu o să fim în această seară pe gazonul pe care echipa noastră, Oțelul Galați, o să pornească un nou episod al luptei dintre David și Goliat, dar chiar cu riscul de a fi caraghioși, noi o să sperăm să-i învingă pe cei de la Manchester United.
Nimic nu este imposibil. Nimic! Așa cum nu era imposibil să fim și noi atât de aproape de echipa noastră, să le insuflăm chiar din teren dorința de a săvârși minunea.



Hai Oțelul Galați! Puteți să învingeți și fără noi, chiar dacă asta ar fi o minune! Voi sunteți idolii nostri vii, chiar și atunci când nu învingeți.

Am păcătuit

Am ratat o amintire fabuloasă. Pur și simplu am fost la un pas de a ne număra între cei douăzeci și doi de copii care urmează să pătrundă în teren alături de jucători pentru intonarea imnurilor la meciul de Champions League dintre Oțelul Galați și Manchester United.

În cursul dimineții am primit un telefon care mă anunța că fiul meu este câștigătorul tragerii la sorți pentru alegerea prichindeilor care să fie vedete timp de câteva minute. Am simțit un nod în gât și am rugat-o pe domnișoară să revină cu telefonul după un sfert de oră. Pur și simplu îmi dăduseră lacrimile și nu îmi mai ajungea aerul la gândul că tocmai copilului meu i se arată șansa de a avea o astfel de amintire, să simtă emoția tunelului în așteptarea semnalului de intrare în teren, fiorul pe care ți-l dă stadionul atunci când își aclamă idolii. Nu îmi venea să cred că este posibil, mai ales că asta s-ar fi întâmplat tocmai atunci când echipa orașului nostru întâlnea una dintre cele mai celebre echipe din lume.

În urmă cu câteva minute, după ce am trimis documentele de identitate, am fost anunțați despre invalidarea noastră în calitate de câștigători: vârstă trebuia să fie cuprinsă între șapte și nouă ani, exact. Așa că am fost descalificați.

Marți, în fața televizorului, o să-i privim pe cei douăzeci și doi, încercând să ne dăm seamă unde puteam să fim și noi, dar mai ales cântând pentru echipa care nu prea are șanse să învingă, dar este a noastră și trebuie să știe că ea este cea careia îi spunem din tot sufletul "you'll never walk alone".
.

Şi chiar dacă nu suntem acolo... Hai Oţelul Galaţi!

FC Basel - Oţelul Galaţi în Champions League

Nu înseamnă că nu purtăm tricoul echipei pentru care am suferit, pentru care ne-am bucurat peste măsură de mult.

Şi chiar dacă nu o să fim acolo, şi chiar dacă ar fi o nebunie să sperăm, noi tot o să o facem!

Hai Oţelul! Nu avem nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Dar cel mai important, oricât de dezamăgiţi ar fi să ne găsească finalul, "you'll never walk alone!"


Never, never alone!

Întâlnire de grad 0, Galaţi - 10 septembrie

Este o bucurie sa afli ca se intampla ca bloggerii din Galati si Braila s-au hotarat sa se vada la ochi. Evenimentul urmeaza sa se intample in data de 10 septembrie, pe faleza Dunarii din Galati, locul in care am lasat Fructul soarelui in urma cu unsprezece ani, atunci cand m-am decis sa ma mut din orasul in care m-am nascut.


Dorinta este mare, iar daca o sa se poata, o sa fim si noi acolo, si poate chiar si pe stadionul Otelul, ca sa-l incurajam pe Dorinel Munteanu in confruntarea cu fosta sa echipa, CFR Cluj.












Cu exact o saptamana in urma, i-am reintalnit pe cei pentru care am suferit si ne-am bucurat, in egala masura, in campionatul trecut. Acum, plini de speranta asteptam momentul in care sa le cantam, indiferent de rezultat, “you’ll never walk alone”, pentru ca anul asta Galatiul este fruntea!

Cine mai vrea să meargă cu noi?
.

Quod erat demonstrandum!

Steaua este asemeni unui imperiu în ruină, din zi în zi afundată tot mai adânc în propria mizerie. Pretorienii au înscăunat un Canigula care nu a ezitat să-i uite apoi şi să se înconjoare de proprii consuli, nenumăraţi Incitatuşi, unul mai şters decât altul.

Echipa care mi-a făcut atât de multe bucurii este în suferinţă, dar chiar şi aşa, o preţuiesc la fel de mult ca şi pe cea a oraşului în care m-am născut.
În seara aceasta, încă o dată, s-a dovedit că singura soluţie pentru echipa fără stadion este un complot sângeros al gărzii pretoriene.
Oare Gigi Becali îşi dă seama că pe banca adversarului din această seară stă cel pe care l-a nedreptăţit, tocmai pentru că nu i-a dat timpul de care avea nevoie. Un club mult mai sărac, cu o istorie incomparabil mai modestă, dar cu oameni mai puţin trufaşi i l-au dat, l-au aşteptat să clădească o echipă după chipul şi asemănarea sa.
Dorinel Munteanu a făcut cu Oţelul Galaţi ceea ce şi-ar fi dorit să trăiască cu Steaua!
Quod erat demonstrandum!
.

Oţelul Galaţi - Steaua Bucureşti 2.0

Agitaţie mare şi în online înaintea meciului pentru Supercupa României. Am rătăcit pe fel de fel de site-uri şi am citit fel de fel de păreri.
Oare de ce trece Steaua drept favorită indiscutabilă, după părerea marei majorităţi a opinantilor din 2.0. Ce mai are echipa aceasta din strălucirea trecută, ce o mai face să fie şi acum favorită chiar înainte de a intra în teren, după ce în campionatul trecut au roşit în nenumărate rânduri la capătul unor meciuri submediocre? De ce a fost asaltată de simpatizanţi pentru fotografii, autografe, în timp ce campionii păreau a fi o echipă de juniori sosită la meciul pentru Supercupa Romeniei din greşeală?

I-am cunoscut şi i-am încurajat din toată inima împotriva echipei oraşului în care locuim. Am suferit pentru înfrângerea lor, dar am avut puterea să le cântăm spre încurajare până la finalul campionatului, până au ajuns să îndeplinească miracolul şi să ducă oraşul Galaţi în Champions League.

Hai Oţelul! Hai băieţi minunaţi! Nu este decat un nou pas! Puteţi să faceţi ordine cu 2.0!

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
P.S.: La RadioErevan vine întrebarea:
- De ce are Oţelul şanse mult mai mari ca să câştige Supercupa României:
- Lotul gălăţean beneficiază de o stare de sănătate mult mai bună datorită faptului că moldovenii nu consumă "e”-uri: "pi piron”, "di ci", "chicioari", "mingi", "bini".....
------------------------------------------------------------------------------------------------------------