Focul izbăvitor din "Balta Brailei"

Imi vine in minte din cand in cand o imagine care ma urmareste fara sa-mi dea vreo speranta sa o uit. Eram soldat in termen la o unitate de pontonieri din Braila si faceam socoteala zilelor care ma mai desparteau de “liberare”, adica AMR-ul.
Alarma s-a dat dupa masa de dimineata, iar la adunarea de pe platou am aflat ca trebuia sa plecam in cea mai mare urgenta pe malul Dunarii, acolo unde aparuse o fisura in digul de protectie catre Insula Mare a Brailei.
Ajuns acolo, am fost mirat de concentrarea de forte, in conditiile in care in dig se vedea un firicel nesemnificativ (mi se parea mie), strapungandu-l. Ceea ce mie mi se parea o gluma s-a dovedit a fi o situatie de-a dreptul dramatica prin consecintele care puteau sa apara. In mai putin de jumatate de ora apa a reusit sa sparga digul si apoi a inceput sa deschida si sa mareasca bresa. Sacii pe care ii aruncam acolo nu contau nici cat un fir de praf. Apa ii arunca asemeni unor fulgi. Doar prezenta de spirit a sefului de stat major a facut ca Dunarea sa nu se intoarca pe terenul pe care cu ani in urma il stapanea in “Balta Brailei”, salasul vestitului Terente. Chiar din prima clipa in care a aflat despre ce era vorba a solicitat deplasarea unei salupe echipata cu tot ceea ce i-ar putea folosi unui pontonier in misiune. Fara sa stea pe ganduri a taiat o salcie batrana si a remorcat-o cu salupa pana la bresa din dig, punand-o de-a curmezisul. Doar asa s-a reusit repararea digului.
Insa, amintirea care s-a pastrat cu cea mai mare acuratete este visul pe care l-am avut in noaptea aceea, in timp ce atipisem pe pardoseala unei statii de pompare a apei. Oboseala reusise sa ma rapuna, cu toate ca frigul era patrunzator. Am visat un foc facut din vreascuri pe care il ingrijeam ca sa nu se stinga. Eram doar eu. Mi se parea ca simt caldura crengutelor trosnind printre flacari. Lumina mi se aseza pe fata si pe trup, difuza si mereu intr-o miscare uniforma. Era un vis incredibil de frumos, iar sufletul meu era linistit. Socanta a fost insa trezirea…. in realitate dormeam direct pe o pardoseala de beton, iar firicelul de apa scurs pe langa semeringul rupt al unei pompe imi udase vestonul si pantalonul de catana. Cat de dulce fusese visul? Cat de obosit eram de m-am abandonat complet focului meu imaginar? Am suferit atunci dupa flacara din mintea mea, iar frigul cumplit care m-a cuprins a facut trecerea de-a dreptul dureroasa. Rar mi-a fost dat sa mai traiesc o asemenea senzatie de frig patrunzator chiar si in suflet.
Si totusi, flacara aceea mi-a ramas. Din cand in cand o mai visez si, de fiecare data, gramada de vreascuri este aceeasi, mereu asezata la fel, mereu trosnind si impartind o pala de caldura izbavitoare…