Discutam linistiti despre fel de fel de lucruri in timp ce masina rula pe drumul de intoarcere de la primul meci de fotbal pe iarba adevarata al copiilor nostri. La un moment dat, in timp ce ne apropiam de aeroport, l-am auzit pe interlocutorul meu oftand parca din chiar strafundul sufletului, in timp ce privea cu ochii umezi in departare, spre stanga. Dupa cateva momente, probabil mi-a observat mirarea, mi-a spus ca tatal sau se afla acolo, internat intr-un sanatoriu, atins de o boala necrutatoare, altzheimer. Povestea lui scurta m-a cutremurat, tocmai pentru ca suferinta din spatele vorbelor era mai mult decat evidenta, suferinta data mai ales de frustrarea neputintei de a isi ajuta tatal. Totul se petrecuse intr-un singur an.
Da, m-am curemurat la gandul ca se poate intampla sa-i ranesti pe cei care te pretuiesc doar pentru ca boala ta nu le mai lasa nicio sansa de a se mai apropia de tine.
Amintirile raman doar ale lor, in timp ce tie nu iti mai spun nimic.
Am suferit pentru un necunoscut, dar mai ales mi-a ramas in minte imaginea copilului care si-ar fi dorit sa isi aduca tatal inapoi, in lumea care pare sa nu-i mai apartina.
Acum, chiar cand scriu, ma chinuieste gandul ca mi s-ar putea intampla si mie, iar asta imi provoaca o mare suferinta. Nu pentru mine, ci mai ales pentru neputinta si regretele fiului meu.
Daca am sti ce ne asteapta....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu