De mai bine de o luna purtam in portbagajul masinii “zmeul care asteapta” momentul in care sa-i vina boarea lui de vant si sa-l ridice la cer. Nu este nici cel mai mare, nici cel mai frumos. Nici macar nu l-am facut cu mana noastra, dar poate ca o sa vina si ziua aceea. Deocamdata el asteapta sa uimeasca ochii si mintea unui copil, sa-l surprinda si sa-i puna in suflet fermentul zborului, cheagul aspiratiilor viitoare.
Cata ironie incape in vietile noastre… facem tot posibilul ca sa ne invatam puii sa zboare, facem toate compromisurile posibile si imposibile pentru asta, iar atunci cand se intampla, lacrimile ne inunda ochii; ochii care cauta mereu orizontul cu speranta ca ii poate vedea intorcandu-se. Da, intr-o buna zi aceste roluri se vor inversa, iar tu vei fi cel care asteapta, iar aceasta speranta va fi singura care te va mai tine in viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu