1 octombrie 1982, Galati - ultima dimineata a copilariei

Nu stiu cand s-au scurs treizeci de ani, insa si acum imi amintesc pana la detaliu cea mai mare parte a diminetii de 1 octombrie 1982... ZIUA!
La o ora neobisnuit de devreme pentru a ne trezi, mama ne-a chemat pe noi, cei doi pui ai ei "ca sa ne spuna ceva". Simtea ca timpul nu ii mai ajunge, asa ca ne-a adunat ca o closca, doar pe noi. Cu noi si-a petrecut aproape tot timpul acelei dimineti, ultima... Stiu sigur faptul ca m-am bucurat cand ne-a spus ca nu o mai doare nimic si ca am sperat ca acela era semnul revenirii, al vindecarii pe care ne-o doream din tot sufletul. Speram impotriva tuturor evidentelor. Speram.
Nu pot sa uit chipul impacat cu care ne-a dat sfaturi ca si cum ar fi vorbit cu niste oameni mari, felul in care a incercat sa ne pregateasca pentru ceea ce avea sa urmeze. Chiar daca fata ii era schimbata de suferinta, de faptul ca slabise pana ramasese numai piele si os, in acea dimineata Dumnezeu i-a pus mana pe crestet si a ajutat-o sa ne lase amintirea unui chip frumos, a unui glas bland, a tot ceea ce fusese mama noastra pana sa se intalneasca fata in fata cu suferinta.
Nu m-am impacat niciodata cu gandul acesta. Si acum ma intreb de ce am platit acel pret, de ce tocmai noi. Acum, dupa treizeci de ani, fara sa inteleg cum au trecut, pomenesc cu sfintenie numele mamei mele si sint bucuros ca are un nepot de care ar fi putut sa fie mandra, cu atat mai mult cu cat ii duce numele mai departe.

Galati, 1 octombrie 1982, ora 10,25 - ultima dimineata a copilariei