Şerpaş pe cărările închise

Am mers adesea pe cărări încurcate, care nu păreau să ducă nicăieri, care mergeau spre desişuri greu de pătruns şi care se întretăiau cu altele şi mai tenebroase, pe care nici lumina nu reuşea să le pătrundă.

Dintre multele cărări pe care am rătăcit, unele au fost dragi sufletului meu şi le-am străbătut cu inima împăcată, cu sufletul deschis. Multe dintre ele mi-au lipsit din prima clipă în care le-am pierdut, iar unele îmi provoacă o durere aproape fizică atunci când le caut, fie şi numai cu gândul.

Mai puţine sunt acelea pe lângă care se întâmplă să mai ajung uneori, să le zăresc atât de aproape şi atât de cunoscute. Şi chiar dacă ar ajunge doar un pas, iar ele m-ar chema asemeni sirenelor care îl ademeneau pe Ulysse, cărările acestea rămân închise tocmai datorită amintirilor a căror strălucire nu aş vrea să o pierd.

Asemeni unor globuri din pomul de iarnă, amintirile acestea stau rânduite în mintea mea, fragile şi puţin prăfuite. Eu trec pe lângă cărările închise privindu-le ca pe nişte nestemate ale căror valoare doar eu o înţeleg.

Fotografia aceasta este făcută de către fiul meu, cel care închide aproape toate cărările mele în timp ce deschide propriile cărări. Pe o parte dintre ele încep să le cunosc şi eu, alături de el, simplu şerpaş al ascensiunii sale.