Iar la Galaţi, chiar dacă nu atât de des cât aş vrea, cât ar trebui pentru o mai bună păstrare a câte ceva dintre rosturile aproape abandonate.
Am trecut prin locuri în care existenţa mea a avut albie, locuri pe care le port în amintirile mele asemeni unor cicatrice care nu se mai pot închide niciodată. Fiecare în parte începe tot mai mult să se confunde cu sărurile fără de care nu se mai poate, leacuri cu gust şi miros ciudat, de doctorie cu efect mai îndoielnic decât leacurile băbeşti. Şi cu toate acestea, cu fiecare zi care trece sunt tot mai puţin dispensabile.
Într-un final, am plecat de Acasă catre.... Acasă. Aşa cum mi se întâmplă de fiecare dată, nici de această dată nu am ştiu să îmi răspund care dintre cele două "acasă" îmi este mai aproape, fiecare dintre cele două optiuni fiind incomplete, furându-şi între ele tocmai acele valori care nu pot fi nicicum împărţite.
Şi atunci, aproape condamnat, rămân undeva între cele două locaţii, pe o punte imaginară dintre malurile unui hău fără de fund: de fiecare dintre ele mă leagă ceva, un ceva nespus de puternic!
Am trecut! Înţelegi? Am trecut!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu