Să crești cu privirea sus

De multe ori privim spre performerii arenelor, oameni care ajunși în apogeul carierelor lor sportive par să depășească limitele corpului omenesc, să întreacă toate așteptările de bunsimt ale propriilor suporteri, mergând direct în legendă. Unii dintre ei fac toate acestea cu demnitate, cu onestitate. Alții, metamorfozați de propria trufie, ajung să devină niște caractere respingătoare, cantonate în egoism și suficientă, complet dezinteresați chiar și de cei al căror idol au ajuns să fie.

Nu încape îndoială, sportivul trebuie să fie un exploatator cinic al propriilor atuuri fizice, să le șlefuiască obsesiv pentru cele câteva clipe de triumf, de nemurire, atunci când simte laurii pe frunte și se transformă într-o cutie de rezonanță pentru imnul național, pe podium. Însă, nu de puține ori vedem cum astfel de superoameni uită să revină cu picioarele pe pământ în viața de zi cu zi, să se comporte decent și să își permită luxul unor slăbiciuni de moment. Până la urmă, oricâte performanțe ai avea, oricâte medalii ai aduna, rămâi un om care are parte de o glorie efemeră. Mulți antrenori nu se ocupă de sufletul viitorului performer, nu îi arată că poate să fie campion fără să renunțe la dimensiunea sa umană.

Copilul din imagine este Sebastian Vettel. Aproape că se vede cât de speriat este în preajma eroului, idolului său, campionul Michael Shumacher. Astăzi, copilul se pregătește să urce pe prima treaptă a podiumului mondial al Formulei 1. Poveștile, toate, fără excepție, au un moment de început, o secundă în care chimia unei emoții hotărăște albia viitoarelor căi.

Privind această imagine mă tot întreb ce a gândit acest copil atunci când și-a văzut idolul într-un moment de slăbiciune omenească?

Acesta este motivul pentru care mi-aș fi dorit să nu fi avut parte de aceste secunde grele. Cum ar fi privit oare fiul meu lacrimile lui Liviu Antal, dar capul plecat al lui Sergiu Costin?