Nu cred ca mi se pare, nu cred ca perceptia mi-a fost atat de grav dereglata incat sa accept ca doar mi se pare: traiesc intre oameni gri, cu zambetul definitiv sters de pe fete, tot mai agresivi in a-si scoate in fata propriile nenoriciri, tot mai indiferenti la dramele altora.
Am copilarit intr-un bloc dintr-un cartier muncitoresc, marea majoritate a locatarilor fiind la primele generatii urbane, iar filonul vietii de la tara facea parte din existenta lor, ii purtau grija si se mandreau cu asta. Imi amintesc cu imensa placere faptul ca pe palierul nostru erau patru apartamente si in fiecare dintre ele erau mai multi copii. Nici macar una dintre aceste usi nu se inchidea peste zi, iar noi puteam intra nestingheriti in fiecare dintre ele, de cele mai multe ori chiar fara sa sunam. Bagam pur si simplu capul pe usa si cautam din priviri pe cineva care sa ne ajute sa rezolvam problema pe care o aveam. Asa era atunci si cu toate acestea hotiile erau cu mult mai putine.
De multe ori ma intre unde a disparut lumea aceea? Ce sanse mai exista acum ca sa poti sa iti lasi copilul la joaca in jurul blocului, eventual si cu o cheie legata de gat?
Poate ca nu am dreptate, insa mie mi se pare ca am ajuns sa traim tot mai meschin, preocupati doar de grijile noastre, insensibili la orice unda de suferinta care ne-ar atinge. Nu ne mai intereseaza interferentele decat in masura in care acestea ar putea sa ne mai aduca ceva prin conturi, prin frigider sau prin pahar. Nici macar valoarea concreta nu mei este atat de importanta, cat sensul in care are loc transferul. Aceptam orice aproape, numai sa nu platim.
Mi se intampla foarte des sa imi pun o intrebare la care imi este si teama sa incerc sa dau un raspuns: oare cati dintre cei pe care ii intalnesc zilnic pe strada traiesc aceeasi tensiune cu a mea in timp ce asista zilnic la propagarea in masa egoismului, a "eu"-lui dezbracat de orice urma de caracter. Adeseori ma simt ca o bomba cu ceas, ca un ostatic condamnat sa tina in mana o grenada careia cineva i-a scos siguranta. Cat am sa mai pot sa rezist, sau si mai grav, cat am sa-mi mai doresc eu sa rezist? Sau poate doar obligatiile ma mai mobilizeaza?
Lumea mea este tot mai greu de recunoscut, s-a umplut de bombe cu ceas, fara ca eu sa mai pot sa mai schimb ceva, fara ca sa mai pot sa mai fug.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu